când toată lumea pleacă

[Nuta Craciun]

o distanță va veni să latre la tine așa mi-ai spus

te va împușca fără milă
dimineața te vei trezi ținând în mâini un porumbel mort
te vei întreba pe tine cât te va lăsa moartea să aștepți
îmbrăcat și împodobit ca în preajma unei sărbători

lumea va rămâne în urmă în adevărul unei povești
timpul va deveni lichid memoria insolubilă
vei înțelege tot mai mult din fiecare rană sau bucurie
te vei întreba unde ești tu
la începutul sau la sfârșitul unui drum

când pui degetul pe o rană ea va începe să plângă
noaptea va urca pe lângă tine atât de aproape
că îi vei putea tăia întunecimea cu un cuțit
ciudat cum vei putea așa dintr-o dată să înțelegi
toate întrebările pe care timpul ți le-a pregătit

și le-a păstrat în crusta lui rece nepăsătoare

vei învăța să te privești în oglinda
care nu returnează altceva decât carne și oase
frumusetea și misterul rămân dincolo de ea
căci nu noaptea este plină de tot felul de lighioane respingătoare
ci pata de pe rochia acelei ceremonii de nuntă
capul pierdut în mușchiul roșu și viu al unei povești ciudate
de care nu te-ai putut desprinde la timp

vei ști în sfârșit că iubirea este
atunci când toată lumea pleacă și cineva rămâne

​

[Nuta Craciun]

Lisia, eram sigură că am corectat, dar e clar că ceva nu am făcut bine, probabil nu am salvat corectura. :)

Îți mulțumesc, mă bucur  că ești aici! 

[Vasilisia Lazăr]

Până să ajung și eu aici, s-a spus cam tot ce era de spus. Nu-mi rămâne decât să aplaud un poem calm, plăcut, dar și care te lasă puțin pe gânduri. 

N-ai corectat...

[Nuta Craciun]

Frumos ai pătruns taina cuvintelor mele, mulțumesc, Grig!!

Da, este despre dragoste și moarte, dar și despre speranță, despre experiențe și răni care își plâng tristețea lasând-o să curgă pe obrazul zilelor și așa să își câștige vindecarea... 

La bună auzire!

[Nuta Craciun]

Înstrăinarea este întotdeauna dureroasă, Alex, mă conformez și îți spun pe nume. :)

Eu am cunoscut-o din plin deci vorbesc cumva în cunoștință de cauză, greutatea cred că este să poți vorbi despre ea fără să fii patetic. Uneori ne reușesc mai bine cuvintele, alteori nu, dar învățăm... până înțelegem toate lecțiile  pe care ni le predă viața și descoperim că iubirea este atunci când toată lumea pleacă dar cineva rămâne.  

Mulțumesc frumos !

[Nuta Craciun]

Mihai Katin, cred că despre mitul oglinzii am citit prima dată la Borges, atunci când am descoperit ”Cartea de nisip”, carte care și acum în opinia mea, cred cu tărie că este o carte a cărților. De fapt el releva undeva în această carte, misterul care ar putea fi dacă privind într-o oglindă, nu ne-am descoperi pe noi ... și vorbea despre o lume a animalelor  pe care lumea oamenilor, învingând lumea animalelor, le-a osândit să traiască mai departe în oglinzi... În fine, povestea această se bazează pe multă imaginație dar este fascinantă. Vă mulțumesc că ați desprins imaginea cu oglinda, m-ați făcut să merg înapoi pe firul vieții... aceeași prețuire și de la mine!  

[Nuta Craciun]

Mulțumesc de sesizare, Amanda, mai îmi joacă feste regulile astea!

Pe acel vers final pe care l-ai sesizat și care mă bucur că ti-a plăcut, am construit de fapt poezia, de obicei pornesc de la un vers și construiesc pe marginea lui. În fișierele mele de lucru am astfel de versuri care îmi plac, când am starea necesară, țes povești pe marginea lor. :)

Mulțumesc de semn! 

[Nuta Craciun]

Mă onorează cuvintele tale, Dan, eu mulțumesc pentru analiza minuțioasă și cuvintele de apreciere!

Să ne citim cu bine! 

[Nuta Craciun]

Mulțumesc din suflet tuturor pentru semnele de lectură.  Trebuie să recunosc că mă cam dezarmează și mă fac să rosesc puțin comentariile voastre generoase, dar nu o să fiu atât de ingrată să nu recunosc că mă bucur că au ajuns atât de frumos la voi, cuvintele mele!  

[Grig Salvan]

Un mic eseu liric despre viață, dragoste și moarte. Despre ceea ce întâlnim în cale și ce alegem din toate. Despre cunoaștere și autocunoaștere. Despre experiențe și speranțe.

Îmi place mult ideea oglinzii care reflectă doar carnea și oasele, dar misterul rămâne întreg și e mereu ascuns dincolo de ea!

[bolache alexandru]

Poezia debutează cu doua metafore care îmi plac foarte mult. E vorba de același zid care se ridică în ziua de azi, acea înstrăinare uneori dureroasă... Același zid de care pomeneai într-o altă poezie de a ta. Da! Iubirea vine atunci când cineva rămâne...