cântec de pierzanie

[Tudor Cicu]

cântec de pierzanie

 

de-aș fi strigat la tine, oare la noi la ușă

e tras până la capăt prin lanțuri și zăvorul?

că mă pândește moartea cu ochi ca de păpușă

să tragă când îi vine, sub noi, cu sârg covorul.

 

te rog  (mi-o spui din suflet), să fac cum cred mai bine

să las și cartea unde, convins, Sancho mai scrie

stăpânului scrisoare, cum s-ar jertfi pe sine

când toate-s doar iluzii și multă fantezie.

 

ca să-mi alung furia, chiar nu observ cocorii

cum nu mai vin în țară și zboară în derivă,

iar moartea-n prag așteaptă să nu ne-apuce zorii

ca să-și încerce coasa de-o vreme inactivă?

 

îți văd privirea rece, nici gând ca să mă soarbă

când eu povești cu tine croiam printre cuvinte

ca multe alte vise... și stam culcați în iarbă

iar stelele, cu ochiul, treceau să ne alinte.

 

mai spune-mi înc-o dată și mă întorc din vise

să-i scriu lui don Quijote misiva oportună...

o, câte-n viață, doamnă, poeme n-ar fi scrise

de-am fi privit cocorii o noapte împreună!

 

[Tudor Cicu]

 Corneliu Neagu: Mulțumesc pentru răspuns... și o iau ca pe o discuție: Gogol scria undeva că „tristețea îl apasă pe cel părăsit”. Grea și mâhnită inimă trebuie să fi avut maestrul, dacă mângâiere nicăieri nu-și putea afla. O singură dată am purtat un dialog sincer cu un critic, venerat și astăzi printre vrâncenii săi, care mă atenționa: „Vă asigur de respectul meu, dar v-aş sugera să vă supravegheaţi scriitura cu mai multă atenţie! Toate cele bune şi frumoase, Mircea Dinutz”. I-am scris cerându-mi scuze pentru unele greșeli de ortografie și punctuație. I-am spus că nu sunt lingvist de profesie, ci doar un inginer având unele înclinații literare. James Turber avea o fabulă intitulată „Corbul şi privighetoarea”, în care morala ne spune nouă că, fiecare înţelege ce crede că-l doare şi îl caracterizează, sau ce vrea el să înţeleagă şi îi convine – şi nu ceea ce ne transmite din capul locului cel care îşi aruncă povaţa. Şi de aici... așa cred, fiecare are dreptate!   

   

[Tudor Cicu]

Nicoleta Ramona: Vorbind despre frumusețea unei lecturi, gândul, firește, mă duce la spusele lui Dostoievski, dar memoria scriitorului e un labirint continuu. Un labirint asemănător cu cel descris și de eroul lui Dickens din Marile speranţe: „Eram pierdut în labirintul măreţiei care mă aştepta şi nu eram în stare să regăsesc potecile lăturalnice pe care noi doi le străbătuserăm împreună”. Îmi place să cred (atunci când e și citit), că scriitorul e un purtător al flăcării ce va scoate din popor Frumusețea la liman.

[Tudor Cicu]

Valentin: Da: frumos ai rostit „Unde ești, Doamnă!” (ai rămas doar un vis). Și eu m-am ȋntrebat: cine ne trasează nouă, pașii ȋn viaţă? Destin, soartă, ursită?... Cert e că fiecare dintre noi alergăm, ȋn viaţă, printre vise, pe cărări diferite.

[Tudor Cicu]

ADA: Beția asta de simțuri de care spui, mă trimite (chiar nu știu de ce?) la poveştile lui Andersen... Danezul era născut ȋn aprilie, ca mine. Și eu m-am născut ȋntr-o familie săracă, și eu am plecat singur de-acasă spre un oraș mare pentru a-mi croi un viitor. Danezul s-a născut la 2 aprilie în orăşelul Odense din Danemarca în familia unui cizmar. După o copilărie sărăcăcioasă în trăiri, pleacă de unul singur la Copenhaga pentru „a-şi cuceri celebritatea”, cum notează, mai târziu, în “Povestea vieţii mele”. Spunea că există o soartă pentru fiecare, dar că nimic nu există fără luptă, muncă şi credinţă în puterea ta. Pe undeva, nici eu nu am sărit mai departe de stigmatul pus pe fruntea copilului cu capul în nori, sau cum zicea H.C. Andersen că i se spunea lui la şcoală: „Ăsta iar e cu gândurile aiurea!” În beția asta de simțuri, să ne reamintim câteva: „Mica sirenă; Crăiasa zăpezilor; Hainele cele noi ale împăratului; Răţuşca cea urâtă; Amnarul; Lebedele”… Însă „Fetiţa cu chibriturile” rămâne pentru mine povestea fetiţei despre care, mai toţi, care au trecut a doua zi pe sub ferestrele unde au găsit-o moartă în ger, nu aveau cum bănui ce minuni văzuse fetiţa înainte de a pleca din această lume.

[Corneliu Neagu]

Domnule Tudor Cicu, răspunsul domniei-voastre la palidul meu comentariu este atât de bogat și de înălțător încât mă face, din nou, să plec capul în fața valorii estetice și culturale a tot ceea ce scrieți. Vă mulțumesc foarte mult!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Așa de frumos! 

[Stanescu Valentin]

Tudor, un cântec fără grai se pierde-n flori de tei eram când nu erai azi nu mai sunt când vrei...

 

unde eşti Doamnă?

 

unde eşti Doamnă?

zâmbet promis

ai rămas

doar un

vis

 

unde eşti Doamnă?

ce m-ai aprins

jarul nu

nu s-a

stins

 

unde eşti Doamnă?

din fantezii

coboară

să mai

fii

 

unde eşti Doamnă?

umbră în fum

am să merg

pe alt

drum...

[Ada Nemescu]

Frumos din titlu până la final.

o, câte-n viață, doamnă, poeme n-ar fi scrise

de-am fi privit cocorii o noapte împreună!

Tandrețe cât să te îmbeți cu apă rece, și-o moarte aproape moartă de tristețe...

O beție de simțuri, citesc și  recitesc. aDa

[Tudor Cicu]

Corneliu Neagu: De multe ori (în sinea mea) am încercat să îi spun cititorului pentru cine am scris acest cântec, dar când am citit „cântecul lui Igor” (una din marile legende ale lumii), am început să plâng, în cuvintele mele, la picioarele Iaroslavnei, că n-am ştiut multă vreme să-i ridic un cântec celei mai frumose închipuiri ale mele, precum acel cântec închinat frumoasei Inia Dinia, în inima mea. Prea multă tăcere, mi-am zis, am postat în acest lăcaş al inimii şi aşa ceva nu poate fi iertat. Ori povestea frumoasei Bedrel-Budur (din 1001 de nopți), cea care îmi asediase aproape toate nopțile, când mă gândeam la visul meu care nu putea fi atins. „Versurile se desprind din noi ca frunzele moarte din copac” (spunea poetul nepereche al neamului), și cu acel gând (probabil) i-am dedicat, cândva, Iniei Dinia din visele mele, tocmai un cântec. Un cântec sadovenian despre amara tristeţe a sufletului. Nu poţi trezi lumea decât prin cuvânt, mi-am zis și eu, gândindu-mă la cuvintele poetului nepereche. Și mă mângâiam cu versurile lui Esenin, mult îndrăgit, care îmi alina suferința: „Anii? Știu, își vor spune cuvântul/Tot ce-i fac, alina-se-va, deci/Pentru altu-și păstrează ea gândul/ Nestricat ca și buzele reci”. Și, scriind acest „cântec de pierzanie” m-am ȋmpăcat cu gândul că nu voi fi decât un fulger care precede ploaia, în calea ei. Dator cu sufletul pentru comentariu și lectura acestei povești de dragoste.

[Corneliu Neagu]

O poezie ce ne încântă privirile și cugetul, prin formă, conținut și stare emoținală transmisă cititorului...De la un capăt la altul! Fiecare strofă, în sine, are înțelesuri majore, chiar citite separat, iar ansamblul celor 5 strofe ne duce în lumea mirifică a unei călătorii în care "cântecul de pierzanie" devine o baladă a unei povești de dragoste neasemuit de frumoase!