aerul acela blând

[Nuta Craciun]

pășesc peste abis lăsându-mă pradă
vulturilor care îmi tot vizitează rănile
așa scriu despre tine
ca despre un pas peste o prăpastie
ca despre un strigăt urcat la cer
pe o scară de sânge

mai știi îngerul care ne privea
pe furiș din sticla unui vitraliu?
minutele noastre de liniște când tăcerea
era un discurs, îmbrățisarea o iederă?
când voi muri ți-l voi lăsa ție!
să nu poți uita nicicând aerul acela blând
în care visam cândva împreună

[Nuta Craciun]

Mulțumesc frumos, dragă Mihaela. 

Uneori doar atât rămâne dintr-o amintire, ”un aer blând”... și parcă e suficient!  

Te îmbrățișez! 

[Nuta Craciun]

Chris, da, acceptarea și faptul că poți lua cu tine, doar momentele frumoase, așa e în poezie, ca și în viață! :) 

Îți multumesc, dragă Chris! 

[Nuta Craciun]

Lisia, mă bucur tare mult că ți-a mers la inimă poezioara asta așa simpluță cum e. 

Îți mulțumesc că treci pe aici, recunoscătoare și mulțumită de empatie!!  

[Nuta Craciun]

Grig, acum ne scriem poveștile, cândva le trăiam... :) 

În prima parte am înscenat un tablou al despărțirii, dar și al depășirii durerii, prin acel ”pas peste prăpastie”, gândindu-mă că viața poate fi o lecție dar obligatoriu și un pas înainte... iar aerul acela blând, e ceea ce rămâne frumos după o poveste de iubire, chiar dacă ea se termină... 

Mulțumesc de trecere și semn!! 

[Nuta Craciun]

Mihai Katim, 

Da, de la îngerașul acela am pornit povestea aceasta...  și de la o blândețe care plutea în aerul acelei povești.

Vă mulțumesc pentru trecerile constante și pentru sensibilitatea cu care citiți și comentați.  

[Mihaela Popa]

într-adevăr, "aerul acela blând" - "mai știi îngerul care ne privea
pe furiș din sticla unui vitraliu?"

o poezie densă, plină de sens

admirație!

[Chris]

prima strofa este un strigat, a doua este acceptarea. am folosit cuvintele fara sa-mi dau seama ca mai apar si prin text :) frumos!

[Vasilisia Lazăr]

Cât de frumoasă e poezia aceasta, Nuța! Atât de completă, atât de intensă și atât de sensibilă... E o resemnare luminoasă, chiar dacă doare și nu uită. Superb!

[Grig Salvan]

Frumos discurs în tăcere. A scrie despre tine e ca „un pas peste o prăpastie”, ca „un strigăt urcat la cer pe o scară de sânge”, magistrală definiție. Final superb: „Să nu poți uita nicicând aerul acela blând/ în care visam cândva împreună”

[Mihai Katin]

mai știi îngerul care ne privea
pe furiș din sticla unui vitraliu?extraordinar  surprins  acest  moment    de o  importanta  peste  care trecem  pentru  ca  este  prea  subtil,este doar  o  privire si  aceea aproape  insesizabila....in aceste   metafore   sta puterea  unui  poem  si   bineinteles  frumusetea  lui!