între lanțurile mele ca o împletire de cuvinte

[Nuta Craciun]

 

tristete, dacă ești obosită poți dormi în patul meu,
îndrăznesc să-ți pronunț culorile, să văd lumina
între lanțurile mele ca o împletire de cuvinte
viața, cu grija cu care se naște din pietre,
o ascult în nuanța tăcerii, când ușa se închide pe dinăuntru,
un stol de lăcuste sub piele roade pilonii nopții

 

nu trebuie să-ți fie rușine de singurătatea mea,
în ea am îngropat singura pasăre pe care am iubit-o,
învățasem să zbor pe tonul golului din urechi,
un ecou suspendat îmi îmbrățișa cu tandrețe umerii
și totul se întâmpla în același timp, de parcă
cineva m-ar fi putut asculta dintr-un cer îndepărtat

 

amintire, tu ești cel mai adevărat adăpost al meu,
cu coapsele tale reale, cu aroma cafelei dintre două îmbrățișări,
câte pietre urlă, Doamne în mine,
simt cum se întinde brusc lăcomia atingerii,
ghimpele care încolțește și înverzește cu fiecare primăvară,
ghimpele dorinței, ghimpele ascultării,
în fiecare noapte când ușile se închid,
el iese din rănile mele sângerânde și se plimbă prin casa mea

[Nuta Craciun]

Mulțumesc din suflet tuturor pentru popas și pentru cuvinte.

Am lipsit o perioadă, îmi cer scuze pentru întârzierea cu care răspund semnelor voastre generoase. 

Gina, îți mulțumesc și te asigur de aceeași prețuire! 

Domnul Tudor Cicu, recunoscătoare pentru comentariul și înțelegerea pe portativul liric al cuvintelor mele! 

Alex, mulțumesc pentru dezlegarea lanțurilor care știu că nu-mi vor încătușa niciodată zborul! 

Lisia, cuvintele tale îmi aduc mereu lumina aproape, respect și prețuire!

Domnul Mihai Katim, la mine durerile se scriu singure, bucuriile se scriu mai greu, mulțumiri!

Dan, ghimpele ăla,  acolo e viul, acolo e durerea , dar odată scrisă, ea trece ...  îți mulțumesc cu sufletul!

Mulțumesc de generozitate, Gabriel!

Grig, mă bucur de empatia la melancolie, mulțumiri sincere! 

Maria, ești atentă mereu la detalii liricii cărora le dezlegi atât de frumos sensul, îți mulțumesc din suflet!

[chindea maria elena]

Poema ta Nuța îmi amintește de simbolistica spirituală a unor basme românești în care eroul, pentru a nu adormi pe cărările periculoase ale devenirilor lui, se înconjoară de țepușe în scurtele lui popasuri! Asta înseamnă să te locuiești treaz în casa ta, spiritul tău, indiferent cu câte sângerări îți câștigi aureola trăirii! Un poem foarte treaz!

[Grig Salvan]

Îmi place mult tonul melancolic, elegiac, tandrul sentimentalism, muzicalitatea versurilor lungi, nefragmentate, nefrânte brusc din curgerea lor firească. Îmi plac multe imagini și expresii, mai cu seamă cele care se cuprind în adresări și invocații retorice:

„tristețe, dacă ești obosită, poți dormi în patul meu”

„nu trebuie să-ți fie rușine de singurătatea mea

în ea am îngropat singura pasăre pe care am iubit-o”

„amintire, tu ești cel mai adevărat adăpost al meu”

[gabriel cristea]

Mirabil poem! 

[petrut dan]

Un final bun mi-a plăcut parcă mi-am imaginat casa aceea în care ghimpele dorinței și ghimpele ascultării se plimbă probabil în liniștea unui cămin aflat în repaos, oare vor reuși să-și împlinească dorințele? O lectură interesantă, cu drag!

[Mihai Katin]

tristete, dacă ești obosită poți dormi în patul meu,
îndrăznesc să-ți pronunț culorile, să văd lumina,
între lanțurile mele ca o împletire de cuvinte ...  tristetii  nu-i   trebuiesc  nici   cuvinte ,nici  taceri  ,ea  este o   iedera  usoara care  urca  in  liniste  pe  zidul   sufletului...in rest  un  admirabil   si   atat   de acut  in  durere  acest   poem!!!

[Vasilisia Lazăr]

Singurătatea, goana după nimic și lipsa de iubire sunt prezente pe tot parcursul poemului prin cuvinte sau dincolo de ele, într-o exprimare subtilă și metaforică, cu înțelesuri adânci, iar împăcarea și mulțumirea vin din întâlnirea cu sinele interior. Un text frumos, dar trist, care își află rădăcinile în pământul sufletului însingurat, dar luminat de harul scrisului. Am citit cu drag, Nuța!

[bolache alexandru]

Simbolul lanțurilor este des întâlnit în literatură, în cazul tau însă lanțurile se referă la tot ce te leagă de această lume materială. Mai ai și simbolul zborului: singurătatea mea,

în ea am îngropat singura pasăre pe care am iubit-o... O poezie frumoasă despre răni, despre nopțile, timpul în care ușile sunt închise...

[Tudor Cicu]

Singurătatea, tristețea și dorința este tema centrală și recurentă în poemele unor poeți. Acest gol esențial se umple, în cazul tău, de acel strigăt care oscilează între liniște și neliniște: „Câte pietre urlă, Doamne, în mine”, aproape interogație, venită ca exprimare sinceră a unor stări sufletești tensionate (vezi și versul: „și se plimbă prin casa mea”). Frica este o emoție primară care apare atunci când dorința e braț la braț cu singurătatea și tristețea, dar care declanșează autenticitatea trăirii, dacă nu și aceste „umbre/proiecții” ce ne accesează pliuri întunecate ale memoriei ce au să ne extragă de acolo emoții primare „între lanțurile mele ca o împletire de cuvinte”. Frumos!

[gina zaharia]

Prețuire, Nuța! Lanțurile tale sunt atât de... grăitoare!