Îți mulțumesc

înainte ca stelele să fugă

mi s-a lipit buza de sus

departe

voiam să

port un motiv

însărcinat cu vise

văd că ceasul moare

între noi

nu pot să vorbesc

îți scriu pe vârfuri

te sărut

amuțesc o dată cu uitarea

ce caut aici

iartă-mă, sunt în creștere

spre o altă lume

simt să te ating

continuu

fără mine

gura mă lasă rece

îmi doresc

o ploaie caldă

altundeva răspunsuri

cerul nu se surpă

de…

Ceața, această voluptoasă-mbrățișare,

ce adâncește misterul din pădure,

mă-ntrepătrunde precum o lumânare

arzând prin timpul orb al blănurilor sure.

E liniștea din ram, doar negura se-aude,

cum nevăzuții zmei își șepuiesc priviri

din rotunjimi de iaz și scorburi de-amintiri...

Poieni își dezvelesc ușor vlăstare crude.

Se contopește-n mâglă și-o…

Exist

Într-un vis de străină,

Pe-un nor de rugină...

Cramponat

Într-o dorință de viață

Cu aromă de greață...

Însingurat

Între ideile fine

Și minciuna de sine...

Zâmbește-acum un vis în minte

Ca roi de fluturi gânduri zboară

Pereții sunt niște veșminte

Simt că mă nasc a mia oară!

Pământul este poate o stea…

În clepsidra lumii

neliniștea taie în mine

întrebările

ca niște cărări de nisip

acoperind sângerarea –

de ce își râd pietrele de noi?

de ce strivim furia sub tălpi

doar ca să acoperim pământul

cu fuga rănilor noastre?

de ce ne încăpățânăm

să iubim albastru

acolo unde toți își pun roșul pe coate

și mistuie adevărul cu ruj?

destinul e privirea…

aleluia! te-nchină

pietrei de la hotar

celui fără de vină

celui fără habar...

strânge mâna uscată

bătută de lucruri și roasă

mâna veșnică fată -

unica bătrână frumoasă

strigă celui ce frate

îți este prin mărul din gât

de ce cineva ne tot bate?

de ce mai avem doar atât?

ave! gratia plena!

celor ce-n umbră se-nșală

înfășoară-te bine în trena

ta din cea mai slabă urzeală!

gaudeamus!…

M-am săturat de primăvară

de flori iubito și de virtute

s-o luăm de la-nceput iară

ia-mă și pe mine dar du-te

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Juan

Albă liniștea,-n tenebre,

răspândește ceața densă

pe făptura tremurândă.

Demiurgi sluțiți de vreme,

cu aripile scufundă…

Fântâna Veacului

e-atâta mâl ascuns în noi, că, dacă

aș scotoci în timpul-antipod,

cu fiecare pas tot mai săracă

s-ar face punga dată s-o deznod;

tot mai puțină apă-ar da fântâna,

tăcerea s-ar întinde ca un val

atoateștiutor - strivind lumina

descătușată-n spațiul ancestral;

tot mai puternică ar fi arsura

pe ochii închiși - ca-n țarină de lut -

de frica iernii, ce închide…

Omul pe care îl iubești
E varianta ta inversată
Păcatul și binecuvântarea,
Șarpele din măr,
Desăvârșirea.

urs rătăcit prin otrăvite mlaștini

din pribegie caut să mă-ntorn

mă hăituiesc cu-amurgul dinspre paltini

răscolitoare sunete de corn...

cu trupul alb de ipsos, înstelată

Diana treci ca nestatornică iubirea

nu te înșeală ochiul fără pată!

în ochi de fiară-ți oglindesc venirea

stârnit-ai para focului în facle

în urma tălpilor tu lași cuvinte

la răposați făgăduite racle

în sanctuare lespezi pe…

Degeaba te-ndârjești, moșnene,

să lupți cu morile de vânt ce-aduce negrul

din magaziile subunghiare ale hidrei

- sunt multe, precum omizile pe codru!

Mai bine conservă-ți veșnicia

în…

Dragostea albă se cere să moară
pe mormântul împachetat
șoapte roiesc între cer și pământ.
în clipa următoare simt foc
sub picioare s-au așezat sărutări
vise... și lumi diferite
în aceeași ecuație de cuplu,
de sfânt și cerșetor.
Lacrimile nu-și mai poartă diplomele
acreditate de societate, familie, vecini,
acum plouă nesfânt
și trec toate cum au mai trecut
prin alte paturi/sfaturi...

doruri se-alungă
răvășind înserarea
pe steaua Solaris...
inimi mocnesc
ca lămpi afumate...

dorm flori înnămolite
în ochiuri de apă bolnavă
răsar lumini de undeva
dintr-un gol fără sprijin
dispar... și reapar
cu o-ncăpățânare
sumbră și pustie...

târziu...
inimi mocnesc
ca lămpi afumate
doruri se-alungă
răvășind înserarea
pe steaua Solaris...

În zi – e-o caldă strălucire...

În vânt – e-o veștedă splendoare...

În cer – s-a ofilit o floare...

Și-oftează fin o despărțire...

*  *  *

Se-aud foșniri îngândurate.

Cad frunze dulci din miez de soare.

Sub pasul tău s-or frânge oare?

Și-or suspina – însângerate?

Se-mput recoltele iubirii,

Miros dulceag a-nsingurare...

Mirosul lor simți-vei oare?

Al nenăscării –…

singurătatea ridică mâinile

până acolo

unde cerul e comestibil

te așezi la masă

față-n față cu Dumnezeu

amintindu-ți că roadele răbdării

le culegi dintre ierburi

Vezi și acum râuri palide

cum își duc sâmbetele

prin dureri păluite

că s-au înfruptat des din adâncu-ți

Vindecarea e în miezul libertății

ofrandă poeziei te-ai dat

într-o lume agitată

ce poate fi mai frumos

o privire înțeleaptă cu scutul surâsului…

Se zbate-o frunză peste ape dulci,

asemeni unei lumi necardinale,

și toamna își rotește vălătuci

de vânt suriu pe moartele canale.

O lebădă își trece maiestos

nălucitorul alb…