În clepsidra lumii

neliniștea taie în mine

întrebările

ca niște cărări de nisip

acoperind sângerarea –

de ce își râd pietrele de noi?

de ce strivim furia sub tălpi

doar ca să acoperim pământul

cu fuga rănilor noastre?

de ce ne încăpățânăm

să iubim albastru

acolo unde toți își pun roșul pe coate

și mistuie adevărul cu ruj?

destinul e privirea…

M-am născut rădăcină

într-un negru

asurzitor

în care trosnesc oase vechi

și se sfărâmă cenușa

țipătului primar −

lumea mea

rămâne închisă

în fereastra ochilor tăi

de după juisare –

apoi cineva pleacă

cineva rămâne

eu mă întorc

în negru –

să cânt. 

Toamna asta

plantă carnivoră

mușcă din mine –

mi-a lăsat oasele albastre

și strigătul vechi

coborât în bernă –

prin vene se zgribulesc umbre

trup gol afară

trup gol înăuntru –

doar singurătatea așteaptă

să usuce apa din pumni

să-și pună tocuri

să-ți prindă mâna caldă

din care vine primăvara –

și eu să cresc la loc

în…