Gânduri

[Monica Pester]

În relieful minții mele

S-au strecurat încet, pe rând,

Rotunde sau oricum vor ele,

Forme ciudate, forme-gând.

Mă mir, privindu-le cum vin

Și traversează bariere,

În circuitul meu divin

Aduc o altă-ntemeiere,

 A unui con de echilibru

Ce-amortizează furiile,

Așa cum potolești un zimbru

Să-ncalce teritoriile.

Și-n toiul luptelor cu mine

Mă sublimez pân-la nimic,

Păstrând în tolba unui Sine

Miezul sentință inamic.

Abia apoi mă recompun

Păstrând emoții într-un plâns,

Și fac orice să suprapun

Iubirea ce-am primit-o, strâns.

[Grig Salvan]

Un poem filosofic, așa cum adesea sunt cele semnate Monica Peșter. Cu toții avem experiența acelor „forme-gând” care ne umplu existența interioară, ne încântă, ne frământă, ne uimesc, ori ne îngrozesc, dar ele sunt parte din identitatea ființei noastre, pe care o compun, o descompun și o recompun. Și, adevărat, totul e o luptă interioară cu sinele, în care iubirea are rolul de armă decisivă.

[Monica Pester]

Multumesc mult, Nicoleta

[Monica Pester]

Mulțumesc, d-le Stănescu 

[Monica Pester]

Fantastic cum poți, Lisia, interpreta ùn text cu atâta acuratețe și dedicare. 

Nu mai am cuvinte  de mulțumire

[Vasilisia Lazăr]

Poemul, așa cum o spune însuși titlul, explorează profundul proces interior al minții și al sufletului în fața propriilor emoții, gânduri și conflicte. Poeta descrie modul în care gândurile, ca forme ciudate și variate, pătrund în conștiință și traversează barierele mentale, contribuind la formarea unei structuri de echilibru în sine. Versurile evocă lupta interioară, un duel între impulsuri și reflecție, unde învățăm să ne sublimăm propriile conflicte și să găsim o „altă-ntemeiere” pentru ființa noastră, bazată pe echilibru și înțelepciune. Imaginea unui „con de echilibru” care amortizează furiile sugerează că, prin acceptare și înțelegere, reușim să controlăm și să canalizăm emoțiile intense, asemenea unui zimbru care își protejează teritoriul. Poemul evidențiază, de asemenea, momentul reconstrucției de sine după conflicte, când, în mijlocul durerii și al suferinței, păstrăm și conservăm iubirea primită, ca o comoară strânsă, pentru a ne reafirma și a ne regăsi echilibrul. În final, poeta subliniază că, prin aceste lupte și reintrări în sine, reușim să ne „recompunem”, păstrând în inimă și în memorie acea iubire care ne susține și ne înalță.

Este un poem profund, plin de simbolism și introspecție, care ne invită să reflectăm asupra modului în care gândurile și emoțiile ne modelează ființa și asupra importanței iubirii în procesul de vindecare și echilibrare interioară.
Minunat, Monica!

Versurile 2 și 4 din strofa 3 schimbă ritmul.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Poemul transmite emoții frumoase.

Am citit cu plăcere.

[Stanescu Valentin]

Frumos spus!