Mă prinde-un gând, a câta oară,

Îl spulber, dar îl reînjgheb,

Scrâșnesc din dinți și mă întreb:

E poezia necesară?

*  *  *

Am spus prin ea ce nu-i cuvânt

Și despre toate ce în mine,

N-au loc în minte și-n vorbire,

Doar în fiori și-n simțământ.

V-am recitat poeme care,

Prin sine nu au mare sens,

Ci sentiment închis în vers - 

Ca sufletu-ntr-un boț de carne.

*  * …

Ce profunzimi plictisitoare –

Ce adâncimi absurd-obscure!

Afirmă lucruri tot mai nule –

Poesis – muza care moare.

*  *  *

Idei cuprinse în silabe,

În forme fără înțelesuri,

Și infinitele lor sensuri,

Înfipte-n minți devin podoabe:

Vă spun despre ce nu-i cuvânt

Și despre toate ce în mine,

N-au loc în minte și-n vorbire –

Doar în suspinele din vânt...

*  * …

Și ne-au lovit deodată... iubiri nemeritate...

Un infinit de veacuri în inimi să răsune,

De n-am fi fost noi oameni, le-am fi păstrat curate,

Dar ne-am ales cu alte... iubiri inoportune.

Și m-a lovit deodată... și a ieșit din ceață –

Și-a apărut din mituri, plutind peste pământ –

Un Dumnezeu fățarnic mi-a revenit în față.

Și-am plâns atunci cu lacrimi sălbatice de vânt.

*  *  *

...dorință revelată de-un…

Întuneric udat de război –

Ațipire în prag de atac...

Se zbat fantome-ntre noi

Și dezgustate, muzele tac.

S-a-nvinețit de-atâta speranță

Lumina udată de pace.

În amurg fumegă steaguri

Și sicrie, fără capace...

S-au deschis de-atâta rumoare

Toți ochii și mințile toate.

Și urlă pacea prin case,

Dar muzele tac, dezgustate...

*  *  *

E-ntuneric udat de război…