Se-adună flori în plete,

Tristețe în priviri;

În inimă, buchete

Stau zeci de amintiri!

Trec primăveri și toamne,

Se culcă ierni prin vii,

Dar cine să condamne

Gândirile-mi…

Când Unde Cum De ce nişte întrebări nişte destine

Dragă Kitty mai multe nu ştiu nici eu Deodată în toa

te încăperile lumii se face linişte O linişte care supu

rează Cicatrici pentru ziua de mâine Scriu torenţial 

urmărit(ă) parcă de nişte ochi SS Indiscreţia urcă şi 

coboară Un du-te-vino de neplăceri şi tristeţi Dragă

Kitty peste o sută de ani n-are niciun rost să-ţi mai

fie…

Ceru-i a furtună, norii-s niște zmei

cocoșați și grei. Fulgeră și tună.

Moara-nvârte strâmb, vântul în rafale

mușcă balamale. Picură cu plumb.

Apa-și ia răsplata, norii dau obol

câmpul-rostogol. Toarnă cu găleata.

Moartea doarme-n grâu, mâlul, ca o lavă,

toarnă-n spic otravă. Apele: pârâu.

Lacrimi de icoane - ochiul…

(dedicată marelui poet Lucian Blaga)

Poeţii sunt asceţii din propriile gânduri

(Adâncurile roze „se zbat între pereţi“ –

Când guşti avid din lavă, nu poţi să te desfeţi),

Duc jertfa unei Ane pe crucea dintre rânduri.

Ascultă “gângurituri” de-atavice “izvoare”,

Din care se adapă atomii însetaţi;

Sunt veri cu orizontul şi cu lumina fraţi,

Imploră universul pe ei să se pogoare.

Cerşesc cu umilinţă un boţ de…

De s-or închide macii mei de zori,

Să-i lași s-adoarmă printre alte flori 

Și să nu-i cerți, că poate n-au știut,

Din alb intens să-ți facă așternut.

Or fi uitat cum e să plimbi, pe drum,

O călimară…

nu e nimic imposibil acum nici măcar

uciderea lunii

care simulează plânsul de nou-născut



e ziua în care îmi strâng patriile într-o valiză

ce cuprinde doar 30 de kilograme

iar cea de mână 10 kilograme de ură

necesară conviețuirii mele cu neantul



e o luptă crâncenă aici pentru

petele de sânge și de lumină

nimeni nu…

să asculți cum răsare soarele

această vibrație incandescentă

mantra surdă interpretată la infinit

licăr al ochiului ascunzând zorii umanității

vulcan al căii lactee revărsându-se pe pământ

picur al peșterii preistorice

pulsând făclie prin întuneric

la fiecare umbră de stalagmită

să asculți cum răsare soarele

această incandescență vibrând…

tractoriștii cu năduf strângeau în palme răsăritul

asemeni focului de la mormântul sfânt

ce nu arde,

scuipau pe nămolul ce le înghițea roțile,

își înghițeau țigările arse

să nu le curgă pe bărbi uitarea ca un scrum

și până nu-și frecau privirea

pe posterele cu actrițe apuse

nu-și puneau mâinile pe volanul

ce le frigea palmele,

-tui mama ei de viață mai spuneau ei

iubeau pământul, o iubire neîmpărtășită

era copilul lor pe care-l…

golirea e un ritual pe care îl practic în fiecare zi după clătirea ochilor

acesta e singurul loc unde îmi pot revedea animalul în liniște

să-i împărtășesc tot ce-mi trece prin minte

ea era hotărâtă să plece la moscova voia să fie trezită din somn de plânsul copilului său

eu fiind suprarealist deși nu auzisem de breton nici de naum zis și gellu

am preferat să merg la secția de radiologie testul…

mi-am dus sufletul
în palme
în fața Lui Dumnezeu
ca un copil
ce-și duce jucăria preferată
în fața tatălui
și-l roagă plângând
să o repare

vise îmi scriu scenariu

o scena se deschide

Din spuma mării nălucesc

sălbatici cai pursânge trac,

visând tărâm neomenesc,

unde clepsidre sparte zac.

Galopul lor fără hotar,

sub promontoriul uriaș,

e zbuciumul ereditar

zvâcnind în crupe, nărăvaș.

Copite țes și zdrențuiesc

imponderabile mantii,

dantele-verzi de arabesc,

ce-mbracă țărmuri…

e zece a zecea

douămii și zece ani au trecut

de când s-a scuturat palmierul

iar oxigenul

a împlinit trei sute cincizeci

de milioane

de ani

de când s-a ridicat din ocean

și s-a așezat cuminte în aer

așteptându-mi plămânii

tu mecca mea în chip de femeie

dezgolește-te…

         Bat îndelung

         la poarta inimii

         aduc neliniștea

         unui zbor frânt

         sub ploaia de alice

         care mi-a ciuntit aripile

         și-un gust amar 

         lăsat de trecerea

         în galop prin suflet

         cu păreri de rău 

         ce mi-au înnegrit…

nu nu-mi pasă de umbra ta

nici nu am vreun motiv bine întemeiat

să-ți țin minte numele

tu păstor al ruginii și al luciului

modulează-ți sunetele

pendulează între morțile tale de glorie

eu mă voi roti în tăcere

în cercurile mele de apă

până la însetare

apoi le voi bea unul câte unul

și mă voi…

fixând pe creștet un cerc decupat

din rugina lanțurilor

mă exfoliază până la ultimul os

n-am destul timp să număr stelele moarte

din ochii tăi îmi spune

iar pielea ta a devenit suficient de arsă

de soare încât nu mai simte nici măcar

izbirea lacrimilor

pământul e prea obosit ca să mai poată

distinge plânsul de geamăt…