Moare-n mine-o stea; Și o simt cum geme

În cuibarul palmei. Ce firavă este!

Ape se trezesc, dintr-o altă vreme;

Plopii își mlădie fabuloase creste…

Áripa de vânt cade legănată…

Dragostea vine când o aștepți cel mai puțin,

Dragostea se ascunde în colțul vecin.

Dragostea se arată la cei ce o caută,

Dragostea nu se ascunde precaută.

Dragostea e în fiecare moleculă vie,

Dragostea nu-i o haină colivie.

Dragostea-i ascunsă în curcubeu,

Dragostea ești tu și eu.

Dragostea este răspunsul.

Ești curcubeul meu de peste ape,

Ce ți-am ținut culorile în mâini,

De Dumnezeu să mi te știu aproape

Găsindu-ți locul între două pâini

Hirotonit în liturghii de soare

De ploile ce te-au sfințit mereu

În hoarda de culoare și candoare 

Ca pe un rob ales de Empireu

Menit să bucuri cerul și pământul,

Cu boabe-nrourate de culori

Te arcuiești de nu se mișcă vântul

Și din senin te legeni…

Zile stranii ne-au găsit,

Hulpave și grăbite ne-au dat de urmă.

Sunt pe cale să sfărâme întâmplătoare bucurii

Firavele noastre împărtășiri,

Ce vor pieri înecate-n umbră.

Ochi curioși și reci ciudat ne privesc

Prin încăperi când pășim alături.

Glasuri scăzute din urmă ne amintesc,

Bărfind despre păcat și rânjete slute

Pândesc neobosite la o cafea, pe la colțuri.

Zile stranii ne-au…

Pierdute în iarbă cad lacrimi de înger,

Deschise corole ce nu vor să moară,

Plecate din târgul beției de vară

Cu răni încă vii pe lujeri de sânger.

Vântul pribeag iscă focul din mine,

Jerbe de flăcări se-anină de praguri,

Sângele aspru îmi curge în cheaguri

Să-mi spele otrava  lăsată de tine.

Plânsul îmi șterge-ntrebările toate,

Mă-ndeamnă să plec din ținutul arid,

Să uit de umbrele, ascunse…

Sonet XC  

Când viața asta oarbă se-nalță prin cruzime,

Iar ura prea flămândă și setea de-a ucide

Distrug pământuri sfinte lăsând timpuri acide,

Războaiele nedemne încearcă să suprime

Femeile, copiii, făpturile candide.

N-au demnitate-n luptă, înfăptuiesc doar crime

În numele dreptății ce vor să o imprime

Întunecând tot cerul cu scopul de-a-l închide.

Își măsură…

Motto: Nu sunt supărat pentru că m-ai mințit.

Sunt supărat pentru că de acum nu te mai pot crede. - Friedrich Nietzsche

Timpul? ne este dușman și avere!

dumicăm secundă cu secundă

umezim pleoapele clipei cu lacrimi de…

ceea ce fac implică o anumită stare și abilități

mai mult decât amestecul de medicamente și alcool

inițial mi-a plăcut să dorm singur

în poziția consacrată vieții în starea ei pură

nu puneam întrebări

doar ceream

câte-o carte până întrebările pe care le aveam

nu-mi mai erau de niciun folos

timpul căruia aparțineau se îndepărtase atât de mult

încât nicio gândire

niciun sistem filozofic

nu mai era capabil să…

Iubito, îmi număr

Speranţele

Ca şi cum aş face

Un inventar al

Caselor mele

Căci nu mai ştiu prin ce

Tranşee vreo schijă

Mi-a amputat un picior,

O mână sau prin ce parte

Mi-a zburat calota

Craniană. De fapt, nici nu

Ştiu câte războaie am făcut –

Mă tot mutau de pe un

Front pe altul

Şi mereu murmuram ca pe un refren

Din imnul

Naţional:

„Parcele hotărăsc, în cinicul lor…

Senin te găsesc, cu fruntea spre cer,

Cu ochi liniștiți în somnul curat,

Uitându-mă-n jur văd toate cum pier 

Și cerul se scurge-n pământul uscat.

Fac valuri în mine furtuni de regrete,

Pasu-i sculptat de o umbră de vânt,

Destinul crud ar vrea să-mi repete

Lecții amare în miez de cuvânt.

Nu-mi cere milă, nu am ce să-ți dau,

Roata se-nvârte în sens de păcat,

Spălându-mi trecuturi ce nu mai…

Din liră se răsfiră, spre codrul netrezit,

Barbara melopee ce poartă-n strune vântul;

Însingurat, un idol - Ce constelat i-e gândul!-

Scrutează-adânc Carpații, înfipt în andezit.

Prin miezul crud al…

                                                                                              ’’Steaua moare-n cer

                                                                                               Pe iarbă a răsărit

                                                                                               Un bob de rouă’’

               …

Să nu dăm uitării

Umbrele celor intrând prin zidurile nopţii

Ori desenându-şi sufletul

Pe ferestrele mari ale expoziţiei

De nefiinţe ori poate doar de litografii

Cu mâini de lilieci strângănd un mănunchi

De flori aruncate la marginea câmpului

Acolo vin Antigonele

Să spele cămaşa unui Ulise

Declarat persona non grata

În urbea ce vinde piei de lemur

Celor cu ochii prea mari de atâta lumină…