Să nu dăm uitării

[Mihai Katin]

 

Să nu dăm uitării

Umbrele celor intrând prin zidurile nopţii

Ori desenându-şi sufletul

Pe ferestrele mari ale expoziţiei

De nefiinţe ori poate doar de litografii

Cu mâini de lilieci strângănd un mănunchi

De flori aruncate la marginea câmpului

Acolo vin Antigonele

Să spele cămaşa unui Ulise

Declarat persona non grata

În urbea ce vinde piei de lemur

Celor cu ochii prea mari de atâta lumină neagră

Nu mai luminaţi scenele

Astăzi joc doar cu umbrele celor

De la care am împrumutat cuvinte

Să ne iertăm părinţii

De prea marea lor iubire

Să ne iertăm iubitele

De ultima lor dezgolire

Atunci aflasem că se poate urla

Cu o tăcere despicând surâsul lunii.

 

 

[BOTICI GABRIELA]

Superb! Mulțumim.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Atât de frumos! 

[Costel Zăgan]

Poetul riscă și se expune în imagini aproape ludice, aproape însângerate de adevăr și admirație!

[Chris]

un tablou apasator, destul de intunecat. mi-au placut in mod deosebit imaginile:

Celor cu ochii prea mari de atâta lumină neagră

Atunci aflasem că se poate urla

Cu o tăcere despicând surâsul lunii.

[gabriel cristea]

Încântător! 

[bolache alexandru]

Amintirea este o invitație către nemurire... Un șirag de metafore în care iubirea înseamnă a ierta!

[Grig Salvan]

Să nu dăm uitării, dar să dăm totul iertării. Să nu uităm pe cei trecuți în lumea umbrelor și să iertăm fiecare gest, fiecare eroare, fiecare exagerare:

„Să ne iertăm părinţii

De prea marea lor iubire

Să ne iertăm iubitele

De ultima lor dezgolire”

[petrut dan]

Un poem ce îndeamnă la meditare, mi-a plăcut imaginea celor  '' cu ochii prea mari de la atâta lumină neagră''  interesantă și ideea de a ne ierta părinții ''de prea marea lor iubire'', am citit cu interes ca de fiecare dată, stimă!

[Mihai Katin]

Multumesc  Monica  Pester,Botici  Gabriela,Ada  Nemescu....ati   adaugat   lumina  cuvintelor  voastre unui  poem cautand prin  intunericul   lumii!

cu  multa  pretuire!

[Monica Pester]

Un adevărat șirag de metafore, ca perle negre și albe, care te-ntorc spre propriu-ți trecut, sub consemnul trecerii  prin furcile caudine, în cazul în care uiți . Uiți memoria celor uitați, celor care au pășit în alt tărâm, uiți umbra lui Ulise, înțeleptul conducător de oști. 

Să trăim deci, și să venerăm amprentele părinților, ca stâlpi ai existenței noastre, iar femeilor trecătoare și mult prea puternice , trecute în lista morții, să nu le îngropăm amintirea prin neiertare.

Tăcerile noastre atunci, urlate vor fi până vor despica surâsul lunii . . . 

Minunată alegorie a iertării. !