de ziua mea stau într-o pătură udă

până la umeri nu se întâmplă nimic

în limbajul semnelor

moartea mă strigă

naivule

nimeni nu se oferă

involuntar

aud frânturi de cuvinte obscene

mi-am umplut un caiet studențesc

nu apuc să mă-mbăt

pur și simplu

mă iei de braț să mergem acasă

nu mai sunt bani

am un fular de la mama

pentru că tu mă faci genial și dragostea scoate tot ce-i mai frumos din mine fără să pretindă nimic, pentru că m-aș simți inutil dacă lacrimile tale nu mi-ar cădea pe umăr și carnea n-ar sfârâi în interiorul conștiinței, unde ceva de origine divină nu s-ar trezi să-mi spună că ocaziile se răzbună, dar în cazul tău reprezintă felul în care ființa umană încearcă să treacă de probe. Pentru că toate aceste lucruri înseamnă, de fapt, un întreg pe care nu-l poți împărți fără să inventezi alte…

undeva la dreapta se învârtea roata din hârtie

pusă de muma să alunge satanele

în direcția vântului

oamenii intrau cu sfială pe uliță,

scuturau praful de pe pantofi și închinau pentru miri,

cineva de obicei o copilă punea căldarea s-o umple cu bani,

din cei ai țiganilor,

nașul oprea lumea în drum, rupea turta peste pragul

imaginat de vârful bastonului cu măciulie de fier și apoi puteau să se-mbete,

moartea, în alb, îmi mângâia părul, îmi dădea…

ninge atât de frumos încât s-a făcut drum de sănii

precum un copil care învață să-și țină capul și abia începe

să meargă

niciun lucru pe care îl descopăr nu-mi pare mai bun

decât puterile mele



oamenii care au fost o vreme singuri sunt greu

de iubit

iar

dreptul de mamă îl are numai dragostea

ce mi-a lipsit din timpul netimpului

lichidul amniotic ar fi trebuit să-mi țină de cald

și de restul lucrurilor pe care le-am văzut întâi…

lucrurile pe care uit să le fac se răzbună

precum o îmbătare nu de vin ci de ploi liniștite în ape

pentru care aș întoarce spatele lumii, trupului tău

din ce în ce mai aproape

stelele pe care nu le cunosc se răzbună și ele

e ziua primului îmi e dor dintre oameni

după cartea pe care muma o împlinește la războiul ei de țesut

cu lacrimi ce trec prin haină și mă ard până la piele

nopțile în care nu te iubesc se…

a fost o zi de duminică

din care întreaga ei bucurie și următoarele nu au fost

atât de goale ca atunci când iubirea

abia mergea

pe picioare

inima își făcuse un obicei știut numai de ea

sângele ar fi trebuit să țâșnească la apariția primelor emoții

despre care Biblia nu ne spune

cât ar fi întârziat Eva cu mărul în mână

dacă șarpele nu ar fi alunecat pe coaja fructului

interzis

nu ar fi chemat în ajutor o pasăre frumos aspectată…

 de câte ori aud cobor niște scări

 arcuite precum sprâncenele tale

 până în dormitor rămân fără haine

 brațele trase din locul lor

 lucrurile dispar atât de repede ne rotim

 în căutarea intrării

 unghiile

 pe spatele pregătit să se transforme

 într-o coamă de leu se înfig

 ca și cum ar mușca

 pâinea frământată acasă

 iubirea pune stăpânire pe întreg

 trupul meu încet la căință

 parcă…

îți va fi bine cu mine

de ce să-ți spun cât mi-a complicat viața nu primul sărut

ci faptul că l-am prelungit pe al doilea

oficial prezența mea în această întâmplare unde oamenii suferă

începe să-mi dea dureri de cap

tendința de a răni sentimentele în mod natural

îmi crește o coajă de nucă în piept

evit momentul sincerității și

nu dau doi bani pe bărbații care sună

după

mă comport ca un clasic

îmi amintesc…

din camera cealaltă se auzea râsul femeilor

m-am ridicat dintre haine

peste ziduri

vârful copacilor îmi atingea fața fără să-mi facă vreun rău

am vrut să-ți iau părul

cu degetele umezite de sus

să-ți înconjur trupul minute întregi să-ți respir în ceafă

de parcă mi-ar fi crescut umbra

m-am așezat lângă pantofii celor care se rugau

pentru mine

îți simțeam sânii de proveniență

divină

zbaterea unui fulg…

amintește-ți cum sunt și te rog, nu muri!

nici mâine, nici azi, nicicând

oriunde-ai fi,

iubește pe altul, dar nu muri!

merg pe stradă de parcă aș vrea să împiedic

soarele

să se amestece în mulțime

și nu moare nimeni pe o rază de câteva blocuri,

nici din adăpostul de noapte nu se întâmplă să plece vreun om,

trec cu tine în brațe, lumină de înviere,

îmi este frică să nu se stingă iubirea,

iubirii tale…

iubirea –

un drog pe care în afară de medici și dependenți

nimeni nu-l recunoaște

în cea mai expresivă ipostază a minții umane

un abis radiant unde omul se întâlnește cu el însuși

o nefericire aflată de obicei în custodia timpului sau a statului

în ambele cazuri o mică șaradă

dragostea o să vorbească în limbi dar sunt obișnuit să ascult

pentru că lumea este compusă dintr-o mulțime

de femei nefericite

îmi spuneai…