din cartea cu tine

[petrut dan]

când s-a uscat și pata de sânge din urme

și lacrima cui a plâns nepermis de mult pentru mine

venise un trimis de-al morții să scurme

prin troacele mumii prin cântece vechi și faceri de bine 

 

eram și eu un baci moldovean cu tuleiele negre

și cu multe poveți ce le-aflasem din tindă

când muma cocea la porumbi iar eu mă priveam în oglindă

să nu mai aud de expresia caractere integre

 

și nu doar atât cât puteam să iubesc o femeie

din toate puterile mele și din tot ce știam că îmi pasă

n-aveam prea mult spor să te ung dumnezeie

dar nici să te las pentru alții de-acasă

 

când s-a uscat pata-aceea din urme

erai numai tu în rochie albă de seară

subțire cum știi ca în mine dorința stă gata să scurme

chiar dacă râzi de iubirea chitită să-ți ceară

 

jumătate din trup dar ce spun chiar întreagă

din tălpi pân' la sâni o noapte și încă

și încă de-aș vrea cine-n cer să-nțeleagă

de ce mă-ndoiesc că pot scoate izvoare din stâncă

 

[petrut dan]

Domnule Grig Salvan, apreciez trecerea și comentariul amplu și generos, mulțumesc, cu stimă!

[petrut dan]

Maria, mulțumesc pentru semnul lăsat, mă bucur dacă ți-a plăcut, te mai aștept, cu drag!

[Grig Salvan]

Un poem ca o odă închinată unei fantastice iubiri, poem care prin prozodia lui frumos cântătoare chiar îmi aduce aminte de „Odă (în metru antic)” a lui Eminescu, cu al lui adagiu „nu credeam să-nvăț a muri vreodată”, ori finalul monumental „ca să pot muri liniștit pe mine mie redă-mă!”, dar profund original prin ineditul fiecărei expresii. Versuri memorabile la fiecare pas, „n-aveam prea mult spor să te ung dumnezeie”, „când s-a uscat pata aceea din urne/ erai numai tu în rochie albă de seară”, sau versul final „de ce mă-ndoiesc că pot scoate izvoare din stâncă”. Citit cu deosebită plăcere.

[Maria Mitea]

Dan , am lecturat cu mare interes,  și bucurie, am găsit aici măiestrie , dibăcie, dar și ideatică bine strunită  ... duci în lumina poeziei adevăruri mai vechi, adevăruri mai noi, ... fiecare cuvințel își are locul,  ... m-a prins flama  ” de ce mă-ndoiesc că pot scoate izvoare din stâncă”  .... dar și  ” să nu mai aud de expresia caractere integre” , da ”caractere integre” am zâmbit aici, chiar (noi cei modernii, și autotștiutorii) ne jucăm cu expresii grandioase ... :) 

[petrut dan]

Bună dimineața, Lisia, îți mulțumesc pentru comentariul amplu și argumentația aferentă, cred că nici eu nu aș fi putut să o fac atât de bine, dar pot să spun că fix așa am gândit poemul, subordonând forma fondului, iar în strofa a doua am urmat aceeași cale, de aceea și rima abba,  la citire, mi s-a părut frumos curgătoare, prin urmare am lăsat așa; sunt unele texte care îmi ies și plac în forma tradițională clasică, altele așa cum este acesta sau și acesta, care mi se pare mai aproape de felul în care am simțit și, care, consider că mă reprezintă mai bine. Interesantă concluzia din comentariu, chiar am încercat să-mi imaginez cum ar fi să știi răspunsurile la întrebările puse de tine și am realizat că nu mi-ar plăcea, mai bine așa cu ambiguitatea asta poetică în care dragostea cred că se simte cel mai bine. Frumos, my lady, ca de obicei te întreci în imagini deosebite și idei ce fac inima să bată mai repede, dar ăsta este talentul tău, incontestabil, cu drag!)

[Vasilisia Lazăr]

„Din cartea cu tine” – ce titlu frumos! – e încă o filă din cartea iubirii, iubire pe care o omagiezi, cu atâta sensibilitate și consecvență, aproape în fiecare dintre poemele tale. Moartea e și ea o constantă a scrierilor tale, care, alături de iubire, devine un aliaj pe care-l forjezi din greu. Indiferent de textura şi coloristica sufletească, ceva parcă se degradează întotdeauna.

În densitatea de idei, îl regăsim aproape mereu pe Dumnezeu și, adeseori, pe mama, aripa divină, reperul spiritual aparte, cea care aduce copilăria aproape de inimă.

Asocierile de cuvinte și imagini, amestecul dintre teluric și celest, întoarcerile la alte vârste, continua apropiere de trecut (încât cititorul nu mai poate discerne ce a fost cândva de ceea ce este acum) formează un ansamblu poetic menit să fascineze, să surprindă și să-l lase în suspans ori într-un context meditativ.

Aş putea încheia această incursiune în poezia adâncă, pe puţin cât o fântână, pe care o scrii, cu următoarele întrebări: unde se duce iubirea? Unde memoriile? Unde timpul? Dar, dacă s-ar găsi un singur om să răspundă exact la aceste întrebări, probabil că viaţa ar fi destul de searbădă!

 

O să vorbesc puțin și despre forma în care a fost turnat acest poem. Este o formă fixă în care ai turnat un conținut foarte actual sau, cu alte cuvinte, un discurs modern care respectă reperele clasice. Deşi la analiză metrică atentă pare că citești un vers liber sau cel puţin neizometric sau metric iregular, la intonare şi cântare este perfect ritmic şi melodios. Este o formă deschisă. Formele deschise reprezintă contribuţia secolului XX la istoria prozodiei – formele care, deşi au elemente de structură tradiţionale, sunt hibridizate, e una dintre trăsăturile esenţiale ale modernismului. Unii probabil vor gândi așa: da, dar dacă metrica e variabilă, de ce unora le faci observații și altora le spui că așa e modern? Și o să răspund. Fiindcă, aici, ritmul e curgător, nu mă împiedică la recitare. Ritmul e unul interior, variabil, ca la versul liber. Cine are impresia că versul liber nu are nevoie de ritm se înșeală. De fapt, e mult mai greu să scrii în vers liber decât în vers metric. De ce? Pentru că trebuie să fii deschis şi capabil la mult mai multe variaţiuni ritmice, la mult mai multe opţiuni şi variante de rezolvare şi de (dez)armonizare, pentru că trebuie să satisfaci mult mai multe aşteptări (privind ingeniozitatea versificaţiei şi nu numai) şi astfel eşti expus la mult mai multe pericole decât în versul metric! Sună bizar poate (pentru noi, mai ales), dar e aici şi un mare adevăr (câţi sunt, de fapt, maeştri ai versului liber?) şi, totodată, o mare palmă dată multora (câţi nu se cred asemenea acelor maeştri doar pentru că merg pe aceeaşi parte a străzii?!).

O singură obiecție am la acest poem. De ce în toate strofele ai rimă încrucișată (abab), iar în strofa a doua ai rimă îmbrățișată (abba)?

[petrut dan]

Bună dimineața, Monica, mi-au plăcut porumbeii tăi din joben, cu plăcerea lecturii și drag pentru prezență și comentariu,  mulțumesc!

[Monica Pester]

Izvor nesecat de spuse, amestecate, trecut și prezent, într-o învălmășeală paradisiacă a iubirii.

Mă uimește aceasta avalanșă continuă de metafore în limbaj aparent comun, dar plin de mesaje, pe care, doar căutând atent, le descifrezi.

Paleta de imagini se înșiruie amețitor, câteodată, ca un puzzle pe care crezi că-l rezolvi iute, dar întotdeauna rămâi cu câteva piese în mână, întrebându-te ce n-ai înțeles din întregul ansamblu. Viersuirea ta, Poete, nu este eliptică, așa cum ar părea la o primă citire. Ea te învăluie și te incită la a-ți repeta până la înțelegerea profundă a izbucnirilor de dragoste pe care le scoți ca pe porumbeii din joben.

Mă înclin în fața torentului de inspirație și adâncime, Poete!