în șirul de păsări

[petrut dan]

mă uitam la șirul de păsări

pe cer

cuvinte fără sens pentru că nu cunoșteam rostul iubirii

timpul trecea precum respirația unui om scos din apă

și pe care lipsa de aer l-a făcut să capete nuanța sfârșitului

 

niciodată nu am crezut într-un cer violet

deși mergeam la înmormântări unde mă mulțumeam

să-i strâng mâna preotului

mă privea de parcă ar fi găsit câțiva dintre cei treizeci de arginți

și nu știa cum să îi înmulțească mai repede

 

îmi țineam degetele încleștate

nu cumva durerii să-i vină vreo idee

ascultam povestea celui din coșciug și mă gândeam

că nu mi se potrivesc nici numele nici hainele

continuam să mă plimb deși nu știam că tinerețea este un parc

cu animale și păsări exotice

iubirea mea din țările calde avea un stil de care fetele

nu-și puteau feri inima

 

mă uitam la vagoanele înșirate în spatele unei locomotive

ce m-ar duce aproape de tine

moartea mă striga cu o insensibilitate asemănătoare beției

după vin

la ce te gândești

la nimic doar că trenul acesta ce înaintează mereu ia ceva

din mine care îmi trebuie

să mă țină în viață

[petrut dan]

Nikol, mulțumesc, apreciez comentariul și felul în care ai rezonat, cu drag!

[Nikol MerBreM]

O retrospectivă a plimbării prin viață, poemul ne plasează în diverse vârste definite prin raportarea la iubire, cea în care rostul ei încă nu apăruse, cea a iubirii pasăre-exotică și cea în care parcă nu mai este suficientă energie pentru îmbarcare, pentru asumare. ,,Timpul trecea precum respirația unui om scos din apă" - această secvență, chiar dacă descrie senzația de dinaintea iubirii, îmi pare aproape o constantă a stărilor poemului, aceeași nemișcare regăsindu-se, întrucâtva, în lipsa de acțiune din ultima parte. 

Drag,

Nikol

[petrut dan]

Alex, mulțumesc , ma man, bucuros de trecere!

[bolache alexandru]

În fața morții sinele răstălmăcește realitatea... O poezie de dragoste în care sufletul călătorește în universuri paralele în speranța că ceea ce ești este de ajuns pentru a cunoaște iubirea.

[petrut dan]

Lisia, am citit, mi-a plăcut, ai dreptate, am schimbat, my lady, ce să mai spun că ai spus tu și pentru mine, bună dimineața, cu drag!)

[petrut dan]

Domnule Coste Zăgan, doamnă Floare Arbore, mulțumesc!

[Vasilisia Lazăr]

mă uitam la șirul de păsări

pe cer

cuvinte fără sens pentru că nu cunoșteam rostul iubirii

timpul trecea greu precum respirația unui om scos din apă

și pe care lipsa de aer l-a făcut să capete nuanța sfârșitului

 

niciodată nu am crezut într-un cer violet

deși mergeam la înmormântări unde mă mulțumeam

să-i strâng mâna preotului

mă privea de parcă ar fi găsit câțiva dintre cei treizeci de arginți

și nu știa cum să îi înmulțească mai repede

 

îmi țineam degetele încleștate

nu cumva durerii să-i vină vreo idee

ascultam povestea celui din coșciug și mă gândeam

că nu mi se potrivesc nici numele nici hainele

 

continuam să mă plimb deși nu știam că tinerețea este un parc

cu animale și păsări exotice

mai ales iubirea mea din țările calde avea un stil de care fetele

nu-și puteau feri inima

 

mă uitam la vagoanele înșirate în spatele unei locomotive

ce m-ar duce aproape de tine

moartea mă striga cu o insensibilitate asemănătoare beției

după vin

la ce te gândești

la nimic doar că trenul acesta ce înaintează mereu ia ceva

din mine care îmi trebuie

să mă țină în viață

Eu atât aș lăsa din poem. Strofa în care vorbești de Liviu eu aș scoate-o, fiindcă deja personalizează textul, îl răpește cititorului. De asemeni, aș scoate și penultima strofă, simt că-i diluează esența. Dar tu ești autorul. 

Un poem de dragoste splendid, de o intensă vibrație sufletească care emoționează profund, un poem ce creează ecouri în conștiința cititorului și-l ține ancorat în lectură.

Îmbinate într-o perfectă fuziune artistico-lirică, elementele discursului nu deconspiră unde se află bariera între iluzoriu și real, fapt care păstrează intensitatea fiorului, dar și a misterului în care este învăluit întregul spectacol.

mă uitam la șirul de păsări

pe cer

cuvinte fără sens pentru că nu cunoșteam rostul iubirii

timpul trecea greu precum respirația unui om scos din apă

și pe care lipsa de aer l-a făcut să capete nuanța sfârșitului

Excepțională această comparație! Lipsa iubirii e tot un fel de moarte, idee care apare și în final.

mă uitam la vagoanele înșirate în spatele unei locomotive

ce m-ar duce aproape de tine

moartea mă striga cu o insensibilitate asemănătoare beției

după vin

la ce te gândești

la nimic doar că trenul acesta ce înaintează mereu ia ceva

din mine care îmi trebuie

să mă țină în viață

Și totuși, undeva, la capătul celălalt, există o șansă a fericirii. Lipsește doar curajul de a urca în acel tren. Ca să vorbesc tot metaforic.

Superb acest poem, Dan! Absolut superb! Chiar dacă, în esență, trist... 

[Costel Zăgan]

O poezie care întoarce viața pe dos: cu sinceritate, lejeritate și talent. 

[petrut dan]

Monica, mulțumesc frumos pentru comentariul tău amplu, am citit cu interes, drag!

[Monica Pester]

O poveste despre existența în fața inexistenței. Dar oare cine poate spune care este una sau cealaltă? Planurile în care ne aflăm într-un moment sau altul se suprapun, dând adevăr întrebărilor despre cine suntem sau dacă plecăm cu adevărat. 

Poemul acesta este o țesătură aproape laborioasă despre trăiri, amintiri, ascensiuni în viitor, concluzii nedefinite, dorințe și o nestăvilită foame de a înțelege parcursul existenței , de a-l integra în canoanele minții conștiente ca pe un fenomen natural dar care ne surprinde și ne arată direcții pentru care nu suntem pregătiți. 

 Ca de obicei, Poete, ne dai subiecte de meditație !