mașina timpului

[petrut dan]

din camera cealaltă se auzea râsul femeilor

m-am ridicat dintre haine

peste ziduri

vârful copacilor îmi atingea fața fără să-mi facă vreun rău

am vrut să-ți iau părul

cu degetele umezite de sus

să-ți înconjur trupul minute întregi să-ți respir în ceafă

de parcă mi-ar fi crescut umbra

 

m-am așezat lângă pantofii celor care se rugau

pentru mine

îți simțeam sânii de proveniență

divină

zbaterea unui fulg făcea albul urât celorlalte culori

 

dimpotrivă tunelul ocupa spațiul

șarpe ce înghițea pământul în fața trăirilor apei

noaptea plină de răni încerca pe la uși

ea și moartea

cine să intre prima

 

nu voiam să te părăsesc

din dragoste

încă nu pot citi biblia până la capăt

aveam nevoie de un cal câștigător să pariez lumea

dar nu știam cum este să prind

al cincilea șeptar

mi-a pus mâna pe frunte  

 

mi-am șters gura cu un dezinfectant

pe bază de alcool

liniștea nopții fusese tăiată de țipătul unei vieți

cu scop precis

scriu pentru alte veacuri

 

un șantier naval ce necesită reparații mi-a ținut loc

de mamă și tată

zbuciumul cercului polar mi-a ajuns la urechi

praful orașului transformat în medicament făcea noaptea mai lungă

 

acum știu

Dumnezeu când a spus

cât sunt de joase căile voastre atât sunt ale mele de înalte

se referea la intenții

 

 

[petrut dan]

Alex, ma man , îți mulțumesc pentru prezență și comentariu, apreciez cheltuiala, cu prietenie!

[bolache alexandru]

În universul tău liric iubirea capătă valențe noi neîntâlnite si nemaivăzute la niciun alt poet. Ea se ridică deasupra timpului și spațiului având puterea să mângâie din înaltul cerului muritorii de rând... O viziune interesantă și magnifică a iubirii în lirica ta!

[petrut dan]

Domnule Tudor Cicu, vă mulțumesc pentru comentariul impresionant, am recitit să pot realiza profunzimea ideilor, surprinderile inedite ale unui spirit cultivat și modelul estetic al unei exprimări pe cât de libere pe atât de frumos redate, cu respect!

[Tudor Cicu]

Într-un astfel de poem, în care poetul „navighează” în panica speranței, că „noaptea plină de răni încerca pe la uși”, nu cantitatea de realitate îl definește pe autorul acestui poem, ci perspectiva asupra dramei ce se profilează la amurgul vieții acestuia. Cu alte cuvinte, cam ce se petrece cu omul în esența ființării sale, dincolo de împrejurări ce nu păreau a conduce la niște destine puse pe taraba întâmplării. Moartea neanunțată în viața oamenilor, visul și visarea, raportul dintre imaginar și realitate, constituie în acest interesant poem, legături subterane pe stranii coincidențe („în praful orașului transformat în medicament”), ori pe sugestii și frânturi de sens în destinele nostre. Bine lucrat!

[petrut dan]

Domnule Corneliu Neagu, vă mulțumesc, apreciez prezența și comentariul, cu stimă!

[petrut dan]

Lisia, mulțumesc frumos, de fiecare dată reușești, my lady, cu drag!)

[petrut dan]

Maria, îți mulțumesc pentru comentariul deosebit și pentru felul în care ai rezonat, mă bucură reacția ta și te mai aștept, cu drag!

[Corneliu Neagu]

Bogăție de tablouri și de idei venite dintr-o inspirație fecundă din care se revarsă versuri ce-și caută încărcătura emoțională în ochii și cugetul celui care citește, încercând să descifreze  mesajul acestui poem ce ne conduce către un final în care Dumnezeu ne spune "cât sunt de joase căile voastre atât sunt ale mele de înalte" (se referea la intenții).

[Vasilisia Lazăr]

Dan, încerc... Nu știu în ce măsură și reușesc, dar măcar mă străduiesc. Iar când găsesc un text minunat ca acesta, sunt de-a dreptul fericită.

Recunoscătoare pentru cuvintele frumoase! Cu același drag!

[chindea maria elena]

Asumarea țipătului și acceptarea groazei necunoscutului dintre cele două uși primordiale ale ieșirii din timp, este pașaportul „ridicării din haine” (splendidă sintagmă a înălțării) și-a întoarcerii în absolutul nostru, pe care-l numim „acasă” ca un simbol al apartenenței la Unicul Tot.  Aș putea spune multe despre arheologia poemului - dar n-aș face decât să sparg minunea revelațiilor tale disecându-le! Pentru că poemele tale (este părerea personală) mi se par niște flori din adâncurile mărilor și oceanelor, colorate în nuanțe spectaculare, pe care le poți admira acolo (dacă „echipamentul” îți permite), dar de le scoți la lumina zilei devin translucide. Așa că, fiecare să acceseze misterul prin prisma cunoașterii lui, a propriei revelații!

Reverență, Poete!