Uneori suntem strigaţi pe nume

În curtea interioară a fostei cazarme

Unde o moarte doarme tolănită pe ziare

Ea încă are răbdare

Să-mi schimb aripile de soare, să mă urc în turnul

Cu clopot de jad

Castanele cad, un cer vreau să sparg

Să curgă cu îngeri tremurând ca argintul

Pe buze tu pune-mi cuvântul

Nu-s mierlă, nu-s şoim

Lângă moarte adorm

Şi visăm împreună

Cum se duc înspre lună

Caravane cu…

strig

sunt aici

răspund ca un ecou

oamenii din inima mea

nicio femeie nu m-a îndrăgostit

atât de mult

nicio femeie nu m-a făcut să-mi doresc

să mor de parcă aș răspunde de alții

și când nu voi mai fi aici

undeva voi avea timpul

să te văd în fiecare copac sau țipăt

de pasări

să-mi strâng pumnii

când rațiunea va zice

suflete

bea și mănâncă

până dimineață ți se poate lua totul

te-aș duce într-un local de modă veche cu mâncare

bună

unde lumea își vede de…

Voi cânta iubirea cât mai sunt

Trup și suflet pe acest pământ,

Mângâierea palelor de vânt

Lin o voi preface în cuvânt

Și în cânt.

.

Voi cânta și dorul cum îl știu,

Cu a lui nuanță de pustiu,

Răscolind prin sufletul meu viu,

Inspirânu-mi versul ce îl scriu

Mai târziu.

.

Voi cânta și lacrima curgând,

De sub pleoape grele evadând,

Pe obrazul palid lunecând

Și-ncrustată-n suflet și în gând…

E luna-apusă-n ultimul pătrar

pe colțul de eter monocromatic,

Din efigia lui de mare star,

Îi tot surâde-un Venus enigmatic.

Nu e Pământul un rebel proscris,

Nu i se va mișca nici o maree,

Însă în stilul geological admis,

va fi atunci o importanta cheie.

Se vor trezi din Somnul Rațiunii

monștrii ce trec, izbindu-se-n atac

și nu vor pregeta s-asmută câinii

pe valurile-mulțimilor ce…

spre alte țărmuri viața...

pe Nietzsche poezia l-a alungat din lume

să afle dumnezeul doar din esențe tari

și ca din spuma mării, ca Esop pus pe glume...

din ruguri de cuvinte și-a tras veșminte mari.

aud schimbarea lumii în clopote prea triste

și mă gândesc la vina că doar am scris în gol

c-o spaimă, ca-n pictura lui Goya - din francisce,

o haită de lupi urlă și vulturi dau…

muguri sub crustă

            primăvară

        doru-n câmp

              văd cum

                       ară

                           muguri sub crustă

                           flori se desfac

                           un cintez

                           umblă-n

                           frac...

murmură salcâmul viers de primăvară

firavi bulbi de iarbă sub cărare mișcă

chiar de mă apasă-a timpului morișcă

simt înseninarea-n mine și afară

dorul de lumină-mi răscolește firea

șubrede speranțe cresc în suflet iară

arbori sterpi își cântă albă înflorirea

din pustiul iernii astăzi evadară

înverzind ecouri pentru-ntâia oară

din culori și slove zămislim iubirea

într-o noapte ai refuzat să adormi

m-am uitat în jur

nu îndrăzneam să ating cerul cu mâna de teamă să nu trec prin rama

de care mama agăța îngerași din hârtie lucioasă

să nu se audă de-afară

ploaia

din cuvintele oamenilor

precum fumul scăpat dintr-o termoficare

subpământeană

puteai lua în considerare impulsul de a renunța

la sunetul scos de trupurile noastre înlănțuite

precum zidurile…

* o rună șuie și un zeu peltic *…

cântec din tranșee

stăm parcă de veacuri aici în tranșee

unde ne-am trezit doar cu cerul pe noi

și cu stele făclii pe Calea Lactee;

și îți scriu... chiar din prima zi de război!

parcă ieri să fi fost: grăbite persoane –

o pală de vânt, suflând frunze pe drum,

trenul ca de plumb cu acele vagoane...

și-un acordeon pe-un peron plin de fum...

țin scrisoarea în pumni și mă…

Deși sunt un maestru al faliilor dure,

arunc încet o urnă în care am tot ars

sentințe, amânări din colțurile-obscure

ale bietului suflet momit la un popas.

Au tot trecut lăsându-și amprenta spre citire,

în drumul străbătut prin ploi de nechemări

și mi-au redus ființa până la amorțire

tot numărând sub pernă atâtea nerăbdări.

Când totuși le-am trecut  prin malaxorul minții

hulpav le mesteca, cu foame…

Cartea mă smulge din raft

cartea mă smulge din viață

eu pentru carte mă zbat

cartea să fiu mă învață

Costel Zăgan, Axiomele lui Don Quijote

Ca un efeb am alergat

alături de tine spre gară

Ajuns  în ultima clipă,

pe geam priveam

peronul trist de afară

Ultimii  călători 

urcau agitați în vagon

Te-am zărit într-un colț

de peron

Cu brațul ridicat

ca un gest nepătruns

Zâmbeai fericită

că-n final am ajuns

și am urcat

totuși în pripă...

Nu bănuiai,

că într-o clipă

Acest tren,

în umbra unei tainice…

copilăria are un singur anotimp

vara

are unghii din petale

și pălării de floarea-soarelui

necoaptă

se bucura mintea de

toate împiedicările

ce juleau genunchii

niciodată

lumina

din ochi

țâșnea bucuria

ne legănam odată cu ea…

Pentru că, astăzi, l-am comemorat pe soțul meu, scriitorul Ion Lazăr da Coza, cofondator al acestui site de cultură, la apropierea celor patru ani de la plecarea în eternitate, voi posta aceste versuri scrise în memoria lui. Amintire eternă!

Scrisoare

Dorul meu de ziuă, visul meu de noapte,

mai aștern o slovă, chiar de nu răspunzi,

chiar dacă pierdute-s ale tale…

Dumbrăvile-s bolnave iar, 

Contagioasă vreme! 

Se-aude plopul secular,

însingurat cum geme… …

nu cer nimic de la oameni

puține gânduri îmi trădează intențiile

în lumea de dincolo de soare

nopțile reci sunt în creștere

cine nu-și dorește în secret acea dragoste

de folos cântăreților

războaie s-au pornit din mai puțin decât

pentru surâsul unei femei

un vers face prăpăd unde cade

ascult vântul din nord

nu semăn ziua nu ar în câmp

nu caut aur

iau ce-i al meu și-mi trebuie…