Iertarea

[Tudor Cicu]

Iertarea

 

       Când soră-mea îmi povestea despre acea întâmplare în care mama cu doi copii mici trecuse, în toiul nopții, prin acele clipe de groază, care-i turnaseră focul în inimă, eu eram deja cu gândul la găgăuța Maria, „maica” cum îi ziceam noi vecinei noastre. La nici o lună de la acea întâmplare venise în casa noastră să-i pună comprese fratelui meu Costandin, să îl afume cu păr de câine, cum o învăţase o țigancă. „Sperietura de la câine cu păr de câine are să iasă până la urmă”, bolborosea găgăuța pe limba ei tătărească. Ce-i drept, gândeau cu toţii, câinele acela al vecinilor de cartier, pesemne, îl speriase într-atâta de sărea frate-meu și noaptea din așternuturi strigând la mama: „Uite-l... uite-l! Se strâmbă la mine și mă trage după el afară”. Și mă gândeam că pe strada pe care se afla casa găgăuței, unde mă întâlneam cu zgâtia de fiică-sa, și-mi arăta fără nicio reținere grinda unde fusese găsit tatăl ei spânzurat, nu mai erau nici clădirea, nici cele două femei, căci plecaseră demult din sat. Nu prea le mai țineam minte, fiindcă pe atunci eram doar un copil de șase ani. Mama o adusese pe maica în casa noastră, spunându-i tatei că descântecele tătăroaicei o să le facă copilul bine. Și ce-i drept, au încercat. Dar ce n-au experimentat pe bietul copil?! Pe unde n-au umblat cu el, ce n-au făcut să îl scape din ghearele necuratului! „Ioană, i-a zis găgăuța, mamei, să încercăm și cu plumb!” Au trecut și la ritualul turnării de plumb topit în apă. Mama îi ținea cearceaful deasupra capului și maica turna plumbul într-un castron mare plin cu apă și tot bolborosea ceva; ea ne spunea nouă că îi descânta, pesemne ca să alunge spiritele rele, ori, cum zicea maica, un suflet, al nu știu cui, nu avea liniște pe lumea cealaltă și voia să ne transmită ceva.

        – Oare ce vrea? se arătase mama îngrijorată.

        – Îl zăresc la o margine de cimitir întunecată şi înfricoşătoare; iar crucile de lemn sunt amestecate printre cele de piatră și parcă o iau toate la vale. Nu-i văd chipul bine, dar e agitat și cere ceva, nu înțeleg nici eu ce anume vrea.

      Așa îi spunea mamei găgăuța, ceea ce văzuse și credeam eu că ghicise în formele alea de plumb solidificate în apă. Dar, când credeai că i-au găsit leac, zbârrr!, tot capul lui Costandin îi era o morişcă zbârnâitoare și umbra aceea pocită, ca de nicăieri, îi apărea din nou. Și uite așa au mai trecut două luni de chin, cu tot felul de cazne la care îl supuneau pe bietul frate-meu.

      Odată l-am auzit spunându-i mamei, care îl găsise ghemuit într-un colț pe prispa casei, unde tremura de zor, că umbra aceea l-a scos din așternuturi și l-a lăsat undeva la marginea unui lan de porumb, şi chiar ne descrisese imaginea copilului acela cu sacul plin de ştiuleţi numai buni de fiert. Apoi când să plece spre casă, zicea el, umbra se transformase imediat în ţăranul acela cu început de chelie şi puloverul ros de vreme, de culoarea făinii de ovăz, cu ghioaga noduroasă învârtită ameninţător pe deasupra capului, gata pregătit să sară din căruţa pe care tocmai o oprise val vârtej la marginea lanului. „Dumnezeii şi precista cui...” îi strigase, iar ghioaga îl lovise direct în cap. Auzi trosnitura şi apoi înjurătura celui care sărise ca turbat asupra lui. „Doamne, nu mă părăsi!” se închina mama de zor.

       Într-o seară ne-a trezit pe toți. S-a ridicat din plapumă și s-a pornit să îndruge :„O, mânzul meu, dragul meu mânz, cum de te-am uitat? Poate încă mai eşti legat de stâlp, singur acolo în saivan”. Și s-a ridicat, sprijinindu-se pe palme. A făcut un pas, s-a clătinat şi, a căzut în pat. L-am văzut pe tata cum s-a luminat la chip:

        –Și-a amintit de mânzul legat cu funia de parul din saivan.

     Îl legase chiar el cu mâna lui înainte să plece la moară, la Inghezu.

        –Ioană, tu cred că dădeai cu mătura pe prispă când el se uita după mine. Atunci i-am făcut cu mâna din carul trecut de barierele porţii: „Mă, să nu cumva să uitați de mânzul ăla legat de par!, țin minte că am strigat”.

        –Ia taci, vrea să mai zică ceva!

        –…credeam că mi-a venit rândul. Mă chemase mânzul la el, începu Costandin să povestească, doar că un nod i se puse în gât și îl apucă deodată plânsul. De durere, de scârbă, de umilinţă, de slăbiciune? Nici el nu realiza. Înţelegea că în faţa noastră, răsăriţi pe neaşteptate deasupra lui, nu trebuia să pară slab şi nici măcar în faţa cerului, singurul martor la scena aceasta, nu trebuia să pară îngenunchiat. Așa că a tăcut.

      În cele din urmă, soluţia se pare că a găsit-o tot găgăuța. I-a zis mamei să plece cu Costandin la Hogea cel bătrân, cel ieşit de curând la pensie. „Dacă va deschide cartea și va citi în ea ce i se va arăta, pesemne are să vă spună ce aveți de făcut”, a fost concluzia femeii.

        –Du-te, a zis tata un pic neîncrezător, atunci când mama i-a spus ce credea maica.

      Soră-mea a mai zis ce știa de la bunica: la poarta lui Hogea, mama a bătut cu bățul în șipcile de lemn și le-a deschis un slujitor al casei. Au stat de vorbă, mama i-a spus pentru ce sunt acolo și după un timp slujitorul casei i-a poftit înăuntru, spunând că Hogea îi primește ca să le afle necazul. 

        –Am venit la tine să deschizi kitabașșifa, cum mi-a zis vecina, să îi treacă sperietura copilului meu, bunule hoge. Nu știa ce să spună mai multe. Aștepta.

        – Luați loc pe covor, a zis Hogea. Fiecăruia dintre noi slăvitul Allah i-a legat de gât faptele sale. Dar noi vom scoate o carte pe care El o va găsi deschisă și poruncește dreptatea, plinirea faptei bune și dărnicia față de copil, iar noi îi vom fi lui păzitori. Și a început a se ruga la Allah.

      Când a terminat ruga, s-a ridicat și a scos o kitabi (carte) din seiful încrustat cu motive populare, care stătea alături, pe un divan. S-a așezat iarăși pe covor, cu picioarele aduse sub șalvarii gri-albăstrui și a bătut scurt, din palme. Slujitorul casei a venit destul de repede și el i-a cerut un lighean pentru a se spăla pe mâini, în semn de curățire înaintea ritualului care tocmai începea. Ei au urmărit toate astea cu încordare și privirile li s-au oprit în cele din urmă pe felul în care apa i se prelingea pe mâinile atât de misterioase, cu degete noduroase și lungi.

        –„Aҫik baș!” (Descoperiți capetele!) a spart liniștea Hogea, luând de pe cap turbanul albastru și așezându-l alături. Mai zise: „A dat profetul Mahomed ȋn acest Coran tot felul de pilde pentru oameni, ȋnsă dacă ne va aduce nouă un semn, acesta să fie pecetluit ȋn inimile voastre, căci făgăduinţa lui Allah este adevăr”.

      L-au urmărit cum își făcea mătăniile; fiecare mătanie era urmată de rugăciunea lui Allah: „Fie numele lui în veci lăudat!”, după care i-a luat copilului mâna într-a sa și a dus-o deasupra cărții, peste literele curbate, rugându-se: „tala‘al-badru ‘alay-na”* Și pe înțelesul celor de față, că aici sunt ciudăţenii mai vechi. Spirite de demult îşi găsiseră locul lor sub pământ, dar acum, iată, au ieşit la suprafaţă. Nu se vor linişti până când nu le vor porunci marele Allah, slăvită să-i fie amintirea în veci, să-l lase în pace pe bietul copil. Dar, pentru asta, să-mi spui cine e omul din familia voastră care ți-a speriat copilul.

        –Poate nu-i om, bunule Hogea!

        –E om. Îi văd chipul, dar nu e printre noi, e dincolo! Mâna protectoare a bătrânului Hogea arăta spre apus, acolo unde soarele coboară și nu mai luminează în temnița sufletelor plecate de pe pământ. Încearcă să-ți amintești acea noapte când o voce din afara casei voastre ți-a speriat copilul. E vocea unui om. Încearcă, o îndemnă Hogea. „Mare e puterea lui Allah, şi-a zis Ioana. Dacă trebuie şi această încercare, de ce nu!” Închise ochii și scormoni în minte toate nopțile care puteau fi o cumpănă în viața copilului. „Da, cred că ar trebui să fie noaptea aia când ni s-au furat gâștele!” tresări Ioana. Soțul îi era plecat la moară cu căruța. Ducea nouă saci de grâu la moara de la Inghezu să macine, să-i facă făină. Ea era singură cu cei doi copii mici. Costandin avea cinci ani, iar Vasilca era mai mărișoară cu vreo trei ani. Spre zori, când încă nu se luminase de ziuă, a trezit-o gâgâitul strident al gâștelor din saivan. A sărit din așternut și, pe întuneric, a pășit pe lângă geam să caute felinarul aflat pe pervaz. Dibui cu mâna într-acolo şi dădu peste lampa de sticlă a felinarului. Își aminti cum a luat de pe poliţă cutia de chibrituri și a aprins fitilul. Cu felinarul aprins a păşit încet, dând grijuliu uşa camerei de perete. Nu de altfel, dar violenţa trântiturii i-ar fi putut stinge fitilul abia aprins. Îşi roti privirea de jur împrejur. Cineva i se agățase cu mâinile de fustă. Erau cei doi copii. N-avusese timp să îi trimită înapoi la culcare că o voce guturală se auzi afară, dincolo de ușa de la tindă, singura ușă care dădea în prispă. I se păru că aude ceva înfiorător. Nu, nu i se păru. Chiar auzi: „Nu ieșiți din casă, că vă iau gâtul cu cuțitul!” Își auzi copiii scâncind în timp ce o trăgeau de fustă înapoi în casă. „Doamne! Cine-o fi? De ce ne amenință?” Și gâștele gâgâiau bruscate pe afară.

        –Cred că a fost în noaptea când mi s-au furat gâștele, făcu Ioana ochii mari către Hogea.

        –Așa, așa, încearcă să-ți aduci aminte, femeie!

       Un alt timp şi alte imagini avea acum în faţa ochilor. Gândul bun, gândul de la început, cel care îi dădea întotdeauna curaj să ajungă până aici, să înfrângă toate opreliştile, îi reveni stăruitor în minte. Pentru ce mersese la soră-sa Mărioara de cum s-a luminat de ziuă? Nu mai ţinea minte. I se blocase ceva în creier şi o morişcă închipuită zbârnâi ca o nesimţită şi nu-i dădea pace. „Doamne, de m-aş linişti, de m-aş linişti odată!” era singura ei bâjbâială în acel labirint lăuntric prin care orbecăia. Îşi făcu o cruce mare, mai mult la repezeală, cum obișnuia. Căută cu ochii prin cotloanele memoriei și se văzu în casă, la soră-sa, stând stană de piatră în pragul bucătăriei, privind la Mărioara cum se învârtea în jurul unei mese pe care se afla o stivă de gâște jumulite și pârlite. Aceasta, ținând într-o mână satârul, tocmai se pregătea să se apuce de treabă. Urmase cearta: „Fă, Mărioară, de unde ai tu gâștele astea, că nu te-am văzut niciodată crescând în ograda ta gâște?!” „Mi le-a adus Gavrilă, în zori, când a sosit de la moară. Zicea că i-a dat unuia, de-acolo din sat, un sac de făină pe toate astea patru gâște. Un schimb bun, zic eu”. „Unde-i Gavrilă ăsta al tău?” o întrebase. Soră-sa îi spusese ceva despre cum îl ajutase a lu’ Bojin cu ai lui Tîrtîc să descarce sacii lor în magazie și acum plecase împreună cu ei, să le ajute și el ălora. Ioana nu mai avea suflu din cauza focului care i se lăsase la inimă. „Fă, Mărioară! Azi noapte mi-au furat toate gâștele din saivan. Auzi tu? Toate șaisprezece, una nu mi-a lăsat”. „Și ce vrei să spui, că Gavrilă al meu ți le-a furat?! Uită-te și tu, doar patru sunt pe masa asta, vezi tu mai multe? Sunt doar patru, cât face un sac cu făină. Scrie pe ele că sunt gâștele tale? Nu scrie... Doamne ferește!...” „Să-i arză sufletul în flăcările cele mai mari pe lumea cealaltă și un ceas să nu aibă liniște ăl de mi le-a furat, fă, Mărioară! Doamne, ascultă-mă, n-am blestemat niciodată până acum, dar nu pot, nu pot, când focul ăsta îmi arde inima, decât așa să mă răcoresc!”, mai zisese. Și cu pumnii strânși de revoltă părăsise casa soră-sii, fără a se descărca de gândul cu care venise. Acum, însă, își aminti, dintr-odată, că singurul ei gând fusese să îl întrebe pe Gavrilă dacă bărbatul ei prinsese rând la moară și avea să vină cât mai curând acasă, că ea, de una singură, nu știa pe ce căi să mai apuce în aflarea hoților care o călcaseră în toiul nopții.

      Costandin, alături de mama lui, privea când la hoge cum se ruga lui Allah al lui, cu mâinile împreunate, duse în dreptul frunţii, când la maică-sa, care nu părea a se mai afla în apele ei. Lângă cartea aceea cu litere ciudate, el vedea doar un bătrân cu barba albă. Îi lipsea turbanul albastru de pe cap, ca să semene leit cu cel trimis de Allah, în căutarea leacului său. „Ce naiba se întâmplă cu mine? Ce caut eu aici?”, îi veniră pe buze, primele cuvinte. Dar buzele nu i se mişcau nicicum. Făcu al doilea efort să se ridice de jos de pe covorul verde-maroniu. Nu reuşi. Şi, ca atare, renunţă. Tot ce putea să facă era să se concentreze la tot ce se petrecea în jur.

        –Hogea, o auzi Costandin pe maică-sa, bâiguind, unde mă aflu eu acum?

        –Eşti pe mâini bune, o asigură Hogea. Tocmai te-ai întors în viaţa ta. Păreați duși amândoi din lumea asta. Tu, copile, te-ai întors printre ai tăi. Nu-i aşa femeie? Allah şi-a lăsat fiul să se întoarcă printre ai săi. Aceasta este făgăduinţa lui Allah. Şi Allah, nu-şi încalcă făgăduinţa. Acum puneți mâna aici,  zise arătând spre cartea deschisă, și să ne amintim pentru ce am venit aici.

       Buzele copilului începură să-i tremure, iar Ioanei i se păru că morişca din cap îşi încetinea acum zbuciumul acela nebunesc. Se simți ca luată pe sus, dar înainte mai apucă să zărească niște umbre ce alunecau la marginea orizontului, spre locul în care Costandin părea s-o strige ca să nu se îndepărteze de el. Umbrele semănau cu cei care se pierdeau într-o căruță, în susul străzii lor, în acea noapte de groază, când nu mai auzise zgomote în curte și ieșise la poartă. Ochiul drept, cel despre care se spune că dacă se zbate, e aducător de noroc, nu-i dădea pace. Încerca să-l țină închis, dar celălat păru să clipească el în raza soarelui. Totodată căuta să înţeleagă cam ce plănuiau cele două umbre care se tot agitau în preajma copilului, umbre văzute doar de ea.

        –Gavrilă, soțul surorii mele, să fie pricina necazului nostru? Doar el dintre ai noștri au trecut în lumea de dincolo, se arătă surprinsă Ioana. Cumnatul Gavrilă fusese prins într-o noapte în saivanul CAP-ului cu un berbecuț în spinare și paznicii tăbărâseră asupra lui cu bâtele. Nu la mult timp de la asta i se trăsese moartea, îi trecu  Ioanei prin minte singura posibilitate ca unul din familia lor să fie pricina necazului care îi adusese aici.

        –Fie ca îngăduinţa lui Allah să fie adevăr pentru el, auzi femeia pe cel, care tocmai le purta mâinile de la dreapta, la stânga, pe filele Coranului. Nu se împotrivesc faţă de semnele lui Allah, decât cei care nu cred, iar aceștia nu știu să ierte…

      Bătrânul Hogea îşi făcu temenelele cu faţa la Mecca, apoi se ridică și îi spuse Ioanei:

        –A venit timpul să-i ierți mortului păcatele sale. Zi după mine de trei ori: „Să fie iertat. Allah să-i dea pacea pe care n-o are dincolo!” Și femeia repetă de trei ori după Hogea. Costandin privea totul, ca şi cum abia se trezise dintr-un vis tare sucit.

      Peste câteva zile tatăl își privea copilul jucându-se cu câinele prin ogradă și cum se tot înclinau către ei acele umbre ale duzilor sub care alergau. Și în această hârjoană a lor îi văzu copilului cumpăna vieții depărtându-se de tărâmul unde îi simțise mintea răvășită. Uluit de descoperirea făcută, scoase cavalul de la brâu și începu să sufle în el ceva care aducea a sunet de corn, până când soției, care apăruse pe prispa casei, i se păru că râde de unul singur, în hohote chiar.

 

* Luna plină a răsărit peste noi! (în arabă).