amintire cu zimți

[bolache alexandru]

avea părul lung

și trecea pe stradă grăbită 

gândurile o înveleau

până sub tivul fustei 

deasupra genunchilor

soarele îi zâmbea 

ștrengărește 

de parcă știa

știa că mă iubește 

iar asfaltul îi certa sandalele

și picioarele zvelte

trecea așa indiferentă

de parcă iubirea 

era o afacere încheiată 

din care ieșise pe plus

aiurea

când iubești

nu ieși niciodată 

nici pe plus

nici pe minus

din iubire nu ieși 

trecea așa indiferentă 

în buzunarul meu stâng 

pe strada mea

în amintirea mea

avea părul lung

și printre zimții de carton

îngălbeniți de timp

mă priveai 

[bolache alexandru]

Mulțumesc, Monica! Mulțumesc domnule Grig!

[Grig Salvan]

Nostalgie stârnită de o fotografie, clișee cu reverberații și fulgurații de imagini adolescentine, un arc peste timp, realizat oarecum în joacă, de sufletul dornic de acest „flashback in time” cu care să-și îmbogățească prezentul.

[Monica Pester]

Splendidă bătălie pe finalul poemului tău, Alex. 

Mă situez, cât mă pricep și eu, în tabăra Poetului. 

Aici nici nu e nevoie de final, este doar o fulgurație de amintire care va reveni oricând, cu aceeași nostalgie și picul de durere cu dorință

Așa că, ce rost ar mai avea un timp definit al verbului ?

Amintirile aparțin trcutului dar intensitatea lor poate fi translată în prezent și câteodată și în viitor.

 

[bolache alexandru]

Mulțumesc pentru lectură și comentariu, Amanda!

[Amanda Spulber]

Frumos! Îmi amintește de „Acum mă privești dintr-o poză cu zimți/Atunci aveai nervi, dar și buze fierbinți”, dar în alt registru. Mi-a plăcut tonul delicat și nostalgic, aparent indiferent.

[bolache alexandru]

Muza... Ce ne-am face fără ea?

[Vasilisia Lazăr]

Da, era mă priveai. Nu am mai reținut exact, la câte texte citesc, chiar mi-e greu să rețin tot. De obicei, când intervin cu o recomandare, citez forma inițială, dar acum, din păcate, n-am făcut-o. De fapt, am făcut-o, apoi am șters. Mi-amintesc bine acum că întâi citam fragmentul apoi întrebam: mă priveai sau mă privea? Mă gândeam că e o greșeală de redactare. Dar am renunțat la acel coment. Oricum, la forma aceea de final, mă refer la cea care era, mie mi s-a fracturat filmul. Dar nu e prima dată când mi se întâmplă asta la poeziile tale, Alex, probabil e ceva ce-mi scapă... Adică citesc, citesc și la un moment dat vine ceva care... În fine, lasă așa dacă așa cere muza.

[bolache alexandru]

Fac ce fac și fac valuri... Inițial am scris mă uitai... Era un dublu înțeles controversat... Apoi am schimbat și iar până la urmă las așa cum cred că valul de aia e val... Ce e val ca valul trece. Glumesc. Suntem aici într-un cenaclu și e normal să avem păreri diferite. Așa că rămâne,, priveai . Mulțumesc tuturor pentru opinii!

[petrut dan]

Adevărul este că atunci când iubești nici nu mai contează la ce timp punem verbele dat fiind faptul că iubirea este omniprezentă și o condiție fundamentală plus că nici nu cred că poemul acesta are final, este doar un respiro sau o pauză de cafea până când ea o să mai treacă o dată sau Alex o să-și mai amintească ceva care poate va avea o explicație deși nu este obligatoriu!)) Să fii sănătos ma man, iubirea fie cu tine!)

[Vasilisia Lazăr]

Păi exact asta mi-am dorit și eu. Finalul să fie în ton cu restul. Asta m-a bulversat și pe mine. Poate că nu-mi mai amintesc exact cum era, parcă așa cum am scris, dar oricum se rupea de context așa cum era.