Te-am văzut aseară Mi-ai trecut prin gânduri-

Purtai rochie nouă din nescrise rânduri…

Simțeam în silabe cum s-aprinde steaua

Și cum Luna-și drege fața cu rindeaua.



Erai neschimbată, ca și tot decorul;

Dintr-o lemnărie, s-auzea toporul

Meșterului care, numai prin cioplire,

Făurea insemne pentru cimitire…



Am simțit aseară cum sub lampa…

Se caută cu barosul piatră de statui

și se invocă neclintirea rămânerii;

îngerii, în zborul lor,

nu au clădit cariere de piatră sub cer

și nici nu au dus la ocnă

pe cei care nu mai puteau să suporte.



de groaza statuilor care se aud,

se ascunde granitul sub zăpezi,

plânge a verde cuprul

și se descompune bronzul în uitări;

de foarte multe…

Ni se duminică ades

printre singurătăți fără de clipe,

ni se departele cules

de zborul ce-a ciuntit aripe

sau, ni se neștiință-n vers

și-n cântec, când să se-nfiripe.



eu n-am să-ți scriu, plecata mea,

cu zarea năzuită-n noapte,

eu n-am să cad, fiindcă nu-s stea

și nici de pătimit prin șoapte,

n-o să aștept, în loc să-mi stea,

un gând,…

Punctul, această sferă închisă în sineși,

hotărăște o spunere

într-un capăt dinspre înțeles al cuvintelor.



puncul, spre deosebire de virgulă,

curge spre înlăuntru

și păstrează intactă spusa care poate urma.



punctele, când se urmează unul pe altul,

lasă terminatul nesfârșit

și începutul nespus.



suprapus peste virgulă,

punctul ia o…

Pe unde-or fi astăzi trenurile de demult?

parcă nici lumina nu strălucește

ca pe vremea păcatelor noastre pure,

parcă șuieratul s-a făcut fluier,

iar întâmplările s-au domesticit.



cine se mai oprește

în dreptul tablei noastre de sosiri?

și cântecul privighetorii azi e singur

pe marginea cărărilor uitate.



doar eu, în puținul cât am mai rămas,

te port ca pe o rază de cântec,

ca pe o înserare cu iasomii…

Nu am fost sortiți să facem împreună

punți peste viscole

și nici pietre de statui nu am văzut împreună;

în noi, precum în gândul copacilor uscați,

au rămas mugurii primăverii netrăite.



lumina pe care am crezut că o vedem

au fost praguri separate

pe care le-am trecut desperechiați,

precum desperecheate

au ars de rușine opincile tatălui…

Înnoptăm în propriul târziu;

las peste cuvinte un fel de ceață nerostită

și mă întreb în privirile tale:

când mă privești, ești îndrăgostită?



urcă ceru-n sângele copacilor-

stelele au și pe pământ rădăcini.

plimbările în doi poartă aripi primăvara,

căci frumusețea zboară spre veniri.



diminețile nu mai sunt obosite,

ochii izvoarelor limpezesc mările;

vino spre mine cu tot sufletul,

să ne putem îmbrățișa…

De ce mă plângeți? Încă n-am plecat, 

deși îmi trece stolul foamei prin stomac,

deși aș bea, de sete, vin dintr-un butoi,

ca să uit de vremea scursă printre noi

și, spre dimineață, fără să-nțeleg,

aș bea numai moare, trupul să mi-l dreg.



nu mai plânge, mamă, patima de-a bea

este moștenită. crezi că aș putea

să-mi reneg obârșia? nu, mămucă,-ți spun,

sunt…

Vine primăvara ca un rai pe șesuri,

Pașii de o seară se tocesc de mersuri.



Muguri fără frâuri galopeaz-a verde;

Hai spre zări, iubito, nimeni nu ne vede! 



Stau copacii singuri pe sub ceruri large;

Din albastrul zării vor sosi catarge.



Colbul altor drumuri vor dormi-n desișuri;

Să păzim prezențe pe tăiș de șișuri?



Ca o desfătare, urcă-n munte cerbii

Ca să pască zarea de pe colțul ierbii.



Prin pădure…

Ca și cum n-am fi existat,

m-ai uitat din dragoste

și te-ai dus fără păcat

înspre zări de pacoste

sau, poate, din când în când îți amintești

despre primăveri nepămământești.



mai știi ce de suflete aveam

când ne strecuram printre picurii ploilor de vară?

îți mai amintești câte ne spuneam în tăcere

cu șoaptele-n cămară?



nici eu nu mai știu din care zi

n-ai mai fost tu, cea adevărată

și de ce am învățat a ne trăi…

Ca să nu mai obosesc cuvintele,

te voi aștepta în tăcere

în preajma unui surâs;

de atâtea ori,

din grabă sau din nepăsare,

ne-am prefăcut că nu există timp,

că fără o altă veste

s-a făcut toamnă,

iar apoi a nins…



acum,

că simt cum înmugurește lumina

pe forma chipului tău,

parcă rădăcinile îmi vin mai aproape de ramuri

și păsările,

ca niște gânduri plecate demult,

se întorc cu…

Din ținutul meu cu timp târziu,

pe-o rază care stăruie-n retină,

despre primăvara-nmuguririi-ți scriu

purtând în gânduri sete de lumină

și, întrebându-te ce deja sigur știu:

pe unde ești, și cui îi ești stăpână?



uzat de iarna care, iată, pleacă,

mi-am luat o pelerină de cuvinte

și, cu semne răzvrătite și arzânde,

mă-nclin sub vremea ce…

Rezumă-mă la tine ca să nu plec spre alta,

Căci iarna sapă-n gânduri și îmi turtește harta.

Cultivă și tăcerea când ai ceva a-mi spune;

Nu-mi îndrepta destinul spre-o nu știu care lume.



Hai să ne-avem sălbatici în albia de mistere-

Doar un chiolhan-dorință, pe zi, atât ți-oi cere,

Iar când mă doare capul, să-i mângâi părul, fruntea;

Va fi,-nspre-mbrățișare, tandreții noastre puntea.…

Parcă suntem lipsiți de zare

când stăm așa, precum un gând

pornit spre așteptare;

aș vrea să pot rosti cuvinte

despre sosiri în pragul sorții,

ignorând vârstele, care

poartă-n ele și o vreme-a morții.



suntem două feluri de a fi;

mie-mi plac tainele nopții,

pe când tu, în fiecare zi,

îmbraci cu privirea alte geografii.



între noi, deseori e pustiu

și este loc de viscolire;

poate într-o zi, de m-oi chema să-ți fiu,…

Ne vine, iată, iarna pe la porți

În plină iarnă și cu frigu-n cârcă.

Eu nu mai merg, iar tu sosi nu poți,

Căci calea-n scurtătură se bifurcă.



Scârțâie pe sub picior zăpada

De-atâta așteptare sub înghețuri;

Mă iau chiar și tristețile cu graba

Când dulcele se pierde prin oțeturi.



Ai zis că-mi scrii când s-o-nsera discret,

Dar nu-mi sosește nicio veste nouă;

De ce mă-ndemni mereu să mă îmbăt?

De ce a sete crâșmele mă plouă?…

Trăim rigid și-mbătrânim subit

Și locuim sub poduri netrecute,

Cuvintele le gâlgâim în gât

Lângă ruina fostelor redute.



Că ne-am iubit, o spune un ecou

Când turnul bate-n orele exacte;

Vechimea mea a tot plecat din nou

Și iată-ne stingheri în propria noapte.



Închiriind o limbă de-mprumut

Ne facem semne pe la porți închise;

Nu căuta cenușa prin…

Nu mă lua de mână, drumuri nu mai caut,

Rădăcina vieții este-nspre aiurea

Când, prin frigul nopții lemnele de flaut

Ca-n nescrise basme farmecă pădurea.



Îmi înnoadă gândul visele de-o seară,

Vântul îmi străbate taina din silabe;

Caut negăsirea, dulce domnișoară,

Chiar de-apar în cale-mi felinare oarbe.



Rădăcina doarme sub zăpezi tocite-

Nici copacii singuri nu au chef de ducă,

Purtând foamea-n zboruri, vrăbii zăpăcite

Mestecă…

Înspre-adrese neștiute, azi de teamă nu mai scriu.

Drumurile-s cu troiene, vântul e la miazăzi;

Locuiesc într-o himeră și mușc aerul de viu

Fiindcă soba tace molcom și nu vrea a mă-ncălzi.



N-am pisică și nici șoareci. Au și ei pretenția lor.

Ce-ar mânca aici cu mine? Ce ar bea de-s însetați?

Amintirea altor vremuri îmi spune că nu-i ușor

Ca să risipești…

A nins într-o iarnă aflată la a doua căsnicie

cu frigul și cu alunecarea.

fulgi apoși numărau petele de pe trotuar,

ca-ntr-un târziu,

să stingă noroaie între urcuș și coborâș.



cerul, aproape nevăzut,

ia forma caselor populate numai pe înlăuntru.



al ciorilor,

văzduhul ascunde vrăbii

și macină răbdare.



crâșmele, cu burțile adânci,

beau tutun la preț întreg

și duhnesc a trascău pe datorie.…