sub poală de cer cenușiu sfâșiat de cocori

toamna-și așterne covorul său de miresme ciudate

frunze ruginii se rotesc în dansul lor spre pământ

și se-ncing într-un văl de tristețe izvorând din adâncuri

pe ramuri goale, vântul suspină domol

adie peste suflete ce mai păstrează fărâme de foc,

de soare cald și grăbit acum spre alte tărâmuri

îndepărtându-se pe aripi de frunze care șoptesc:

„ne părăsește, dar ne lasă atâtea…

ca un zeu plictisit, din vârful olimpului
îmi vine câteodată să săr -
rebegit și nocturn ca bufnița timpului
durerea mea-i cam trasă de păr

în hruba mea din răscrucea vântului
îmi iau gândurile în răspăr
pe-o stâncă la marginea pământului
doi oameni împart un măr...

acesta - zic eu - adevăr...

e ora la care poeții-și degajă
cumplitele dureri-fantezii
când păianjenul morții face de strajă
la hotarul dintre noapte și zi

e ora la care fratele viul
adastă lângă mormânt
când se poate vedea în adânc și sicriul
cel bine păstrat în pământ

e ora la care obosite fecioarele
își leapădă pânza străina
un duh nevăzut le destinde picioarele
și-n vis le înseamnă cu vina...

     (Grig&Sever, după o idee de R. Kipling)

de se prelinge cerul pe-obrazul tău de ceară

și mâinile crispate pe tâmple ți-au rămas

de-ți bântuie trecutul în fiecare seară

și somnul... și nesomnul... și lacrima din glas

dacă ți-e ziua noapte și vezi spre răsărit

doar neguri furtunoase și ziduri care dor

iar steaua ta polară în nori s-a rătăcit

și simți sub tine golul celui din urmă zbor

de ți se frânge gândul și…

treptat în viața mea se înserează

doar lampa mea cu amintiri veghează

cu amintiri pierdute din alt veac

din palida-i lumină se desfac...

păduri și ape, zări îndepărtate,

iubiri trăite, ori numai visate...

vuiet de valuri, glasuri argintii

chipuri de flori și frunze arămii

peste al amintirilor șuvoi

lampa-mi plăsmuiește vise noi

dar prea-i târziu și nu are habar

că îmi croiește vise în zadar...

treptat în…

mi-am pus la geamuri obloane
iar la intrare uși mari de stejar

mi-am împrejmuit curtea
cu ziduri masive de piatră

apoi la drum mi-am ridicat
o poartă înaltă de fier forjat

iar la sfârșit mi-am cumpărat
și doi alsacieni fioroși foarte:

poftim de mai vină, moarte!

ne ivim din neantul înghețat și etern

bâjbâind în rece nămol

stropi mari de-ntuneric pe ochi ni se cern

și tot împrejurul e gol...

buimaci nu mai știm încotro s-o luăm

în față cărări se-ntretaie

nu știm pe care drum s-apucăm

căci urmele-s șterse de ploaie

croim cu puterile noastre un drum

și-ncercăm să facem lumină

dar orice scânteie se preface în scrum

și-așteptăm o zi mai senină

când iată pe cerul nostru…

te rupi ușor de lucruri și plăceri

aluneci pe șuvițe lungi de lacrimi

și uiți treptat tot ce-ai mai vrea să ceri

te lepezi de dorințe și de patimi...

te lași purtat de-un tulbure flux

zadarnic să te mai opui

dus către moarte pe-o plută de lux

nu mai ceri nimic nimănui

te ia în primire luntrașul Charon

să faceți un ultim ocol

cu luntrea lui neagră de pe Acheron

plătindu-i un ultim obol

nimic din ce-a…

după dezlegarea trupului greu

se va liniști deodată și sufletul meu

când s-o risipi fierbințeala din vine

mă voi răcori și eu în apele line

voi pluti ușor peste glia pustie

ca un flutur murind în toamna târzie

visând că-ntr-o altă primăvară

va renaște din nou, ca odinioară

zburând nevăzut ca un duh

mă voi pierde-n străveziul văzduh

voi lăsa în urmă orice durere

orice dorință, orice plăcere

toată teama mea de…

amalasuntha mea

dintr-un secol trecut

între noi s-a strecurat mut

lințoliu, vechi așternut

pat de lut

în două desfăcut

eu în prezent

tu în trecut…

amalasuntha, jumătate

a morților și-a mea jumătate

mi-așezi în ochi

adumbriți bunătate

eu, viu doar pe jumătate

tu, doar mireasă-ntr-o carte

sfântă iluzie-n oglinzile sparte

o vale bătrână ne-mparte

eu de o parte

tu de altă parte

și…

când trece ea, zebra

mă cuprinde febra

când își adie părul

îmi saltă în gât mărul

și oftez din plin

când ea trece lin

peste mine în salt

arcuit și înalt...

si mă uit prostit

la piciorul dezgolit

ce mi l-a pus pe gât

să nu mai cuvânt!

să nu mă avânt!

nici n-aveam de gând

să mai strig în vânt...

în zadar grăiesc

sub picior domnesc

sub papuc ceresc!

sunt umilul, sunt…

cum strici tu râzând

tăcerile mele...

îmi vine să te vând

pe-un braț de surcele

râzând mă faci să cred

că ard în zadar

că degeaba șed

pe vatra de jar

și mă scutesc de viață

și mă ascund la față...

numai fiindcă aștept

plan divin și nedrept

plan nedorit așteptat

din semne mute aflat

și n-am cum să fug

să fug de pe rug...

iar tu strici râzând

ritul meu solemn

îmi vine…

obosite de drum, abia-mi mai târam

picioarele grele... și-abia-mi mai duceam

povara din spate precum calul în ham

adormisem sub cerul adânc și visam

eram ușor și dansam...

mă priveam cu mândrie în fiece geam

un tânăr efeb... îmi plăcea ce vedeam

tânărul falnic eu însumi eram

vesel în cale tuturor le zâmbeam

printre oameni și lucruri dansam...

valsam fără teamă printre oameni și cai

alergam către tine ca bigotul spre…

vino cu mine, albă pisică!

desculță ești, gracilă și mică

nu vezi? ai rămas singurică

pe prispa casei, prin bătătură

nici zare de vreo altă făptură

și dacă te uiți prin ferestre

acel cine-a fost nu mai este

prin odăi nici urmă, nici suflare

nici foc în vatră, nici lumânare

numai tu stai întinsă la soare

leneșă, blazată, nepăsătoare

oare nu știi că stând se moare?

mergând cu mine mai ai o…

beau apă divină din strachina domnului
cu sete beau apa din sfântul pahar
și simt cum încet mă preaumplu de har
și intru ca-n mare în liniștea somnului

mă-nalț ca o cruce în negrul văzduh
și văd cum pulsează a vieții scânteie
zvâcnind ca un sân învolt de femeie
devin dintr-o dată doar logos și duh

ne-nvinse ceasul în străvechi odăi

creșteau bureți în lemnul asudat

din miazănoapte vântul însetat

ne-nlănțuia cu vinete văpăi

ca jocul fără noimă să-l învăț

fără astâmpăr, cu un dor hapsân

cu șarpele încolăcit la sân

mă-nduplecai c-un asasin răsfăț

de șarpe ispitiți în ceas de soarte

ne-abandonam plăcerilor trupești

icoana inocenței noastre moarte

mai pâlpâia-n lumina din ferești

trecut-am pragul spre…

ce să-i iertăm vântului?

ce să-i iertăm pământului?

ce să-i iertăm timpului?

doamne, ție ce să-ți iertăm?

de când ne-ai adus în visele tale

cerul tău încet se destramă

cădere ești, doamne și nemairenaștere

din tine murind ies veacuri și vise

timpul e desfrunzirea ta

zadarul tău și în van rătăcirea

uitarea de tot și nemaigăsirea

timpul e jocul tău efemer

piatră numai născând

fără dragoste și fără…

plâns e numai și vaier
soarele-n zbateri muncit
clatină ziduri de aer
soarele-n văi prăvălit

soare căzut se ridică
fâlfâie greu din obraji
suflă spre țărna calică
roată fac fluturii paji

volburi fac plete de foc
soare căzut umblă șui
fluturii-n urmă fac joc
cale de-ntoarcere nu-i!

caută peșteri adânci
nimeni să vază că el
umblă-n țărână pe brânci
fără cerescul inel...

aleargă calul meu ca vântul
aleargă slobod fără de hamuri
bat copitele ca niște tam-tam-uri
aleargă murgul rupând pământul

apoi se lasă încet la pas
drumul întins nu-i mai face plăcere
a mai ajunge nu are vrere
calul meu sleit de putere

pare că grăiește fornăind pe nas
îngenunchind în țărână uns de durere
calul meu muribund prinde glas...

zilele prădate, vărsate din sac

hainele-ți curate, mânjite de mâini

morile-ți stricate făină nu fac

și-așa trecută-i vremea de pâini

acum doar mai mesteci frunza de dud

nici o mâncare cu tine nu duci...

sub hainele vechi manuscrisul ți-e ud

n-o să mai fie când să-l usuci...

manuscrisul se șterge singur pe drum

cum ștersu-i și ochiul și ștearsă-i și gura

pasul ascultă din ceruri măsura...

te-așteaptă,…