nu-mi frânge ramul

dacă toamna-l golește de frunze

aruncându-l pe foc

fără teama

că-n inimă nu-i mai pulsează

geamăt viscolit de regrete

nu-mi călca peste frunze

ocolește-le tristețea năpădită

de acest anotimp

ce ne fură clipele calde…

S-au dus atâţia îngeri printre stele

tu i-ai urmat şi nimănui n-ai spus

cum poţi găsi cărarea către ele

şi câte lacrimi costă veşnicul apus.

Ai smuls cuvintele lăsându-le în flori

păstrând tăcerea celor nerostite,

să-ţi împleteşti din ele-n sărbători

minuni ce doar în ceruri sunt găsite.

Drumul e scurt prin viaţa efemeră

tu te-ai grăbit pe tot să îl parcurgi

când îngerii de-acasă încă speră

să reînvii şi lângă ei…

Gujabă era singuru’

din sat

care-și auzea inima bătând…

de la un capăt la altul

calc simplu 

ca-n tremurul cerii 



ultima liniște a avut prea mult alb 



flămânzită deasupra unei comori 

nu pot împedica fluturii și florile 

să-și urmeze noaptea 



nou -născuții adună fire de nisip 

în sâmburi 



voi fi liberă în odaie 

frunzele îmi vor sta diademă în jurul veșniciei 

între timp mă ridic 

din alfabetul unei mirese la…

şi totuşi cineva mai caută femeia
calitativ
şi totuşi ea trăieşte sclavagismul
modern
are spaţiul ei cu oameni virtuali
cuvinte
şi suflet naţional

concurează cu principiile iese mereu
pe primul loc
iubirea
acest sentiment ameninţat că
ţine cu poeţii

şi ştie să poarte
demnitatea
ca pe o fustă
mulată pe picior

Eu te iubesc de la-nceput de lume. 

Nedespărțiți, în altă emisferă, 

Eram un suflet, fără chip și nume, 

Ca două flăcări prinse într-o sferă. 



Îngemănate, sărutam Lumina, 

Plutind către Iubirea absolută. 

Ne-mpartașeam cu pura și divina 

Taină a lumii, încă nenăscută. 



Și te-am iubit în fiecare viață,

La margini de clipă, la capăt de cer. 

Te-am căutat…

Mi-e teamă

de bătaia pendulei mari

ca pasul necunoscutului

ce merge mereu,

aproape,

în urma mea... timpul.

Am plâns,

În noapte

Multe lacrimi s-au scurs…

În adânci tăceri

Şi dureri

Cad în pustiu de ape

Peste valuri mărunte

Şi-mi aduc aminte

De tăcerile scurse…

În lacrimi,

În noapte,

În zări ascunse.

te înșeli nepoate

carul mare

a fost construit mult mai târziu

la început

străjuia pe cer doar carul mic

cu ajutorul căruia sărmanii

își aduceau din cer iluziile

cu timpul

s-a făcut o adevărată potecă

de la cer la pământ

de la pământ la lună

apoi

poteca s-a aglomerat

și Dumnezeu

a construit un car

mai mare

pentru nevoile tot mai mari

ale…

CU PARAPANTA PRIN INFINIT

am stat față în față cu mine

fac pluta pe genune să te găsesc   

despică edenul

limbă de şarpe reformat

rotund de iubire excizată din cruce

respir verde fluorescență târzie

încruzește artera

dialectul sângelui prăvale combustii    

braţelor mele

pătează cu mituri cristalinul credinţei

m-a…

nu cred că semăn atât de mult

cu timpul acesta

atemporal

nu am suficient elan

şi nici încheieturi la degete

să prelungesc dimineaţa zilei de ieri

ceasul din perete

s-a oprit în timpul fecundării ultimelor clipe

le voi păstra într-un recipient de gânduri…

stau la periferia luminii

agăţată de raza ce se stinge

şi-abia mai pâlpâie

în zbaterea-i goală

amintirile despre mine

bat la poarta viselor închise

în cetatea fără nume

şi mă strig urlând mut

ecoul paşilor pierduţi

într-un ieri suspendat

răsună trist şi neterminat

pe drumul ce duce către niciunde

departe undeva,

stau visele mele - fată morgana

răsărită din setea deşertului

încins…

aleatoriu paşii mei

despică secunde

împărţind frăţeşte timpul

jumătate pentru ieri

jumătate pentru mâine

CARPE DIEM

răsună dezacordat

clipa

Unde mi-e dorul

ce umbla de la tine la mine

de la mine la tine

pe frunze,  pe ploi

pe tremurul serii

pe gândul altoi?

s-o fi dus la munte, la mare

sau stă la vreun colţ

ca un hoţ

pândeşte vreo călătoare

cu doi metri de picioare

ce ştiu eu...

lumea e mare

totuşi aştept

dacă apare

am să-l îmbrac de sărbătoare

şi ţi-l trimit prin via mea

iar tu, în toamna asta aurie

să-i dai…

Mi s-a lipit de gene înserarea

Când nu mai m-ai privit cum mă priveai.

Mi-a picurat în suflet întristarea

Iar păsările-au aţipit sub rai

Cu aripile-ntinse-nspre lumină

Şi ciocurile-ascunse-n puf de nor.

S-a rezemat o brumă de grădină

Şi-a veştejit chiar rozele de dor

Pe care le sădisem împreună.

Atâta frig în trup s-a cuibărit

Că m-a-nvelit o umbră şi-o furtună

De întrebări în linişti…

Uneori bumerangul nu se-ntoarce la cel care-l aruncă,

se roteşte deasupra privirilor şi în călătoria

spre înapoi nimereşte în lacrimile celui care l-a

construit, dureros moment când totul

trebuia să fie doar zbor, singurătatea poate fi trăită şi în perechi

cu o singură condiţie, tăcerea să fie doar a unuia

celălalt trebuie să numere suspinele desprinse

din arcul buzelor, aici uneori cuvintele sunt săgeţi

şi dacă lovesc ţintă părerile de rău devin…

ai pierdut la mine un cocoş desculţ

îl pregătiseşi să i-l duci soacră-tii

aveai impresia că dacă îl dai plocon

e un semn de iubire…

invitase nostalgiile la dans

dar acestea dansau desculț

odată cu frunzele

visele

tâmplă lângă tâmplă cu vântul

măcinau speranțe

îmbrăcate în uniformă

în fața școlii

strigătul disperat al verii

era acoperit

de serenada cocorilor

Şi orice frunză e o doamnă

Costel Zăgan, UNIVERSURI PARALELE

ţi-am poleit bustul

am udat florile

şi am aspirat trădarea ta

din dormitor

mi-am făcut o cafea

şi am plâns puţin

cu Bocelli

cu Piaf

am şters praful ales

din jurămintele noastre

 m-am străduit

şi cu amintirile obraznice

nu mi-a ieşit

ţi-am revăzut albumul

nu ştiu de ce

(poate din masochism)

am vrut să mor

mai întâi…