fotografii

[bolache alexandru]

pe muchie de foarfecă 

între apus și răsărit 

albină fără aripi

fără ac 

doar un nimic 

un liliac albastru

îmbrăcat în frac

un drac

un surogat cu plete 

plecat în noapte la cerșit 

pe ulițele vântului 

ce riscă 

să risipească ceața 

să pună plombe 

viitorului 

un zar rotund

ce nu se mai oprește 

decât în colții 

unui știrb 

ori în gingii

o frunză violetă 

stingheră 

ce se îmbată 

din răsuflarea 

unor reci stihii 

fitilul ce se-aprinde

când vine primul fulg 

un glonț de-argint

care omoară amintiri

puțin câte puțin 

sunt iar copil

dar eu îmi sunt 

chiar mie însumi 

cel de azi

îmi sunt străin 

sunt doar fotografii

în care nu mă recunosc 

aș trece liniștit

pe lângă mine

și nu m-aș recunoaște 

sunt amintiri

care mă mint

murim în fiecare zi

puțin câte puțin 

și ne trezim crezând 

că suntem cei de ieri

mințim puțin 

puțin câte puțin 

[Vasilisia Lazăr]

Aproape rămăsesem fără aer. M-a prins ultima parte. Poate puțin mai esențializat n-ar strica, poezia e esență.

[bolache alexandru]

Mulțumesc, Nicoleta!

[bolache alexandru]

Mulțumesc pentru interes, Ada!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Poemul este profund și sincer. Transmite acel sentiment de înstrăinare de sine.

[Ada Nemescu]

Frânturi risipite altundeva. Doar fotografia păstrează secunda, cea pe care apa oglinzii o uită!

Am citit cu interes, aDa

[bolache alexandru]

Sunt onorat de prietenia și comentariul dumneavoastră, domnule Cornel Neagu!

[Corneliu Neagu]

Când gloanțele omoară amintiri, viața devine întunecată și rece...Nu m-am descurajat, am citit până la capăt descoperind o altă fațetă a liricii tale, Alex. Gând ales cu prietenie din partea mea!

[bolache alexandru]

Mulțumesc domnule Cicu pentru prezență și comentariu!

[Tudor Cicu]

Alexandru> fotografiile nu pot decât să ne dea ceva despre care noi deja uitasem... o construcție scurtă, pesemne, ar fi redat la fel cam tot ce ne-ai desfășurat în caierul „bunicii”,  care ne tortura să îi ținem ghemul între mâini.