Ultimul mister

[Ada Nemescu]

Motto: Fiecare om este un mister și o taină  - Charles Dickens

Doamne! câtă artă-ai risipit...

Ca să ne cerți cu patos și cu har

Nimicului îi umbli-n buzunar

Hazardului îi șuieri că-i finit!

 

Ah, cine-o lăsat lenea-n lume

Ăla să nu poarte nume

Mai bine lăsa o floare

Parfumat-adormitoare

Și cu umbră deasă, rece

Și c-un bine ce nu trece...

Lene i-a fost, văd eu bine

Cine-o lăsat lenea-n lume... măi!

 

Moartea nu știe uita!

Cum nu știe să se ude,

lacrimilor pune... funde

în cutii de mucava...

 

Timpul însă uită clipa

Șoaptele de drămuiește

Pe cărarea ce- ocolește

Trupul vântului ce sta...

 

Sta proptit la o răscruce

Focuri îi oprise zborul

‘Geaba îl chemase norul

n-a-nțeles: de ce s-ar duce?

 

Vântul, timpul, moartea  pier

Când s-o  naște alt mister…

 

[Tudor Cicu]

Ada: Pornesc de la versul tău: „că timpul cântă-n șagă și ne alungă vara...”... sau, cum spunea Mircea Eliade, lumea va fi salvată de cel care crede cu adevărat, în cuvântul rostit. Cel care se minte, crezând că scrisul său e TOTUL, ignorându-i pe cei din jurul său, ori neținând seama de ceilalți, va sfârși, firesc, doar în uitare. Cândva, deschizând cartea lui Hermann Hesse „Jocul cu mărgele de sticlă”, cu gândul să-l urmărească pe autor, „ca un ultim avertisment”, (așa spunea), când îl cuprinde anxietatea. Dacă reluăm drumurile de aici şi îl însoţim şi noi pe trâmbiţaşul care intra în cetate şi, cu meşteşugite cuvinte, striga celor dispuşi să se oprească din treburi şi să-l asculte: „nu suntem salvaţi, e vorba doar de o amânare”. Păi, vara e lungă după cum se anunță.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Un poem frumos, cu note simbolice și filozofice.

Și vântul stă de veghe, cu ceasul în pupile,

împarte între margini secunde și destin.

Timpul se-oprește-n frunze, învârte-un gând străin —

și scrie-n aer taine pe  invizibile file

;)

[Stanescu Valentin]

aDa, încă un mister în seară între a fi şi a nu fi înmoi peniţa-n călimară şi ne adunci cuvânt şoptit pe care numai tu îl ştii!

noaptea se zbate în mistere

pulsează gândul precum marea

şi totul pân’ la ziuă piere

când roua împleteşte zarea...

[Ada Nemescu]

Mereu am simțit pojghița subțire a realității spre ireal, o dungă subțire aidoma celei care unește cerul cu pământul.

Și tot așa picătura ce desparte ruga de blestem, căci ce este răul decât un înger decăzut!?

Frumoasă provocare, domnule Tudor Cicu:

Că Dumnezeu ne-ascultă, se simte-n călimara

ce și-a pierdut albastrul plecat printre cuvinte

de taine n-avem teamă, dar să luăm aminte

că timpul cântă-n șagă și ne alungă vara...

aDa, cu mulțumiri 

[Tudor Cicu]

Dintr-un anumit unghi, avem de-a face cu o trecere din planul cântecului-al descântecului-doinei-strigării și al irealităţii, ori o poleială de mistere turnate în urechea cititorului, până „când s-o naște alt mister”. La care, asemeni lui Valentin aș adăuga un catren provocator:  

 

Tu te rugai ca vântul să spulbere în glumă

Acolo la răscruce...  și-atâta m-am rugat:

Îndepărtează Tată, paharul ce mi-ai dat!

Vreau să-ți cunosc misterul, ia-mă cu tine, du-mă.