tot ce n-am

și tot mi-ar mai trebui

să înțeleg cum țipă lumina

în ochiul nevăzător

furișându-i culorile vieții în sunete

ce urcă scărița urechii

de la unghie până la crepuscul

cum mâinile oarbe strâng licărul în pumni

pipăind cu înțelepciunea fiecărui gest

cât dintr-o dragoste-i rămâne adevărată

cât înveliș sfâșiat după o inimă

este așternut suficient

pentru lumină să intre

sau de câtă culoare verde…

când ieși din tipar

e ca și cum ți-ai schimba domiciliul forțat

locuind incognito  

îți spui

așadar astăzi e luni

ziua în care interiorul devine rotund

iar pașii merg paralel cu pi

oamenii-ți par cuvinte potrivite în ipostaze nepotrivite

adjudecate la licitația de prejudecăți

surghiunu-l tasezi cu bătaia inimii

mascând aritmiile preconcepute

ca și cum din ceea ce scrii

vocalele îți întind mâna…

să nu privești pe fereastră

în fibra ei siliciul s-a impregnat

cu imaginea clipei de ieri

aruncătoare de ochiade peste al cincilea simț

sfărâmând cu dinții timpul

prin care umbli desculț

căutând sandale cu catarame de oase

bolovanii de-aici sunt bolnavi de perpetuare

păstrând în suflete umbre și urme

dâra albastră de sânge

e tot ce curge când sapi cu tot dinadinsul

în văgăunile mării moarte

ia de unde începe…

îmi mut sufletul mai la dreapta

trag peste mâini zorii

nimeni nu ia seama că sunt adaptate

la noua ordine mondială

sfidez realitatea-n câteva gesturi

scriind poemul de dimineață

propăvăduind fericirea

cum soarele hipervitezoman își continuă rotația

după primul cuvânt

alături de suflet păiajenii țes pânze

fericiți de intrinseca dorință de a devora

sunt proști fără intuiție și ei

crezându-se pescari de…