Dacă lacrima ar fi fost prima şi nu cuvântul,

de-ar fi ştiut să zboare, să-şi facă blând cărare printre sânii feciorelnici,

precum râul printre stânci,

Dacă ar fi învăţat să coboare, ca şi acesta, pe pieptul tare şi s-ar fi revărsat până în adâncul lui...

De şi-ar păstra ecoul vreme îndelungată, precum cuvintele care mai ţipă şi după ce tac.

Dacă în loc de frunte, aş fi aşezat-o pe pieptul tău,

n-ar mai fi crescut acolo un copac de să nu mai ştii…

pânza pământului

e turnată în fier

topit

de lava mamei Gaia

coapsele ei

zdrobite de Timp

încălzesc natura

și ploaia

doboară călăreți

cu armurile împovărate

de sânge

lichefierea în aur

este pregatită

vinul zeilor

este lava aurită

iar pâinea

coaptă din munți

și copaci

Gaia

îmbrațișează Olimpul

”Bine-ați venit la festin!”

sâmbăta 

până noaptea târziu

vârcolaci îmbrăcați în preoți

prin cavernele minelor 

spovedesc iubirile eșuate 

care trădate în timp

care murdărite de rugină…

 poet secetă

picături de ploaie

în călimară

Costel Zăgan, POEME PE O FRUNZĂ, Editura Art Creativ, 2016

casa mea se află în toate anotimpurile,

are amprenta mamei, parte umbrită de bolta cu struguri,

o alta vișinul înflorit, cu numele tatei,

păzită de Alma, ciobănesc mioritic, sub privirile motanului maO.



cu multe ferestre, camera cea mare se…

îmi fac patul de parcă mi-ar păsa

din copaci șuvoaie de apă pe tabla stricată

plouă și nu este nimeni să intre pe poarta

mai bătrână decât mine

iubirea mă vizitează în somn

nu am timp să răspund să întreb sau să fiu de acord

dimineața totul va fi uitat

mirosul de cafea ne face mai buni

duminica mi se pare cea mai pustie parte a vieții

unde să mergi când lumea stă acasă

conceptul de familie mă lasă…

Undeva, la marginea planetei,

și undeva, la o margine de timp,

ma apropii, în sfârșit, de minunea infinitului.

Mai întâi, mă învelesc cu grijă într-un nor, 

până îmi pierd umbra, 

Apoi urc, urc, nu văd stelele toate,

curcubeiele  mă salută înviorându-se.

Doar din  Carul Mare, abia zărit,

Venus îmi face cu mâna, mă recunoaște.

Și continui să-mi deschid aripile.

Cordonul meu de argint

se desfășoară…

pleci...

şi uite cum pleci stând pe loc

un pas ţi-e înlănțuit dureros

de pământ

un altul se-nalță uşor

către zbor

clipa ne-apasă în piepturi clepsidre

herghelii de stări gonesc prin sânge

dar te destrami în secunde

ca o noapte ce-şi priveşte pierdută

dimineaţa în ochi

liniștea poartă pe braţe clopote negre

te răstignesc într-un suspin

răsucesc vorbele tale pe…

Silabisind

am învățat a spune mama

și-o repetăm ades

când dăm de greu,

dar o uităm

când ei îi este rău,

când ne așteaptă

lăcrimând năframa,

când poarta o deschide

și-și pierde-n lung privirea

spre-a ne vedea o clipă doar,

când pune masa

și pe…

Caligrafii purtate larg de val

Își scriu imensitatea dinspre zare

Cu dulci cerneluri înmuiate-n sare.

Spumate slove se răsfrâng pe mal.

Doi albatroși își varsă ireal

Înaltul zbor. Săgeți abrupte-n mare.

Caligrafii purtate larg de val

Își scriu imensitatea dinspre zare.

În văgăuni, ce-ngână abisal

Sclipirea răsăritului de soare,…

Vântu-și irosește vlaga pe lascivele câmpii,

Scârțâie străvechea moară poleită la chindii;

Și pe raze rătăcite, pulberi se petrec în zbor;…

Ni s-a şters contractul, încă n-am uitat,

Îmi aduc aminte că l-ai încălcat.

Doar o semnătură se mai vede vag,

O privesc zâmbind, cu acelaşi drag.

Dacă, totuşi, timpul nu ne-ar fi trădat,

Azi ai face totul cum te-ai obligat,

Aş închide uşa şi-aş ascunde cheia,

Aş lăsa cu tine, astăzi, doar femeia.

Dacă domnişoara va dori şi ea,

Vom vedea, desigur, ne vom descurca...

Cum trecură anii... ai avut…

Cioplesc cu dalta-n litere de-aramă,

Sperând să-naintez mai mult de-un cot

În trupul cald al verbului, să-not

Spre locul unde seva lui mă cheamă.

Înjgheb umil un soi de Barbă-Cot,

Ce tropăie mărunt în caligramă;

Un pui de cerb, rebel, se bagă-n seamă

Şi-n dreapta lui răsare un… enot.

Cu pensula din slove, fac retuşuri,

Mânat de râvna lui Apollinaire;

Extrag şi raze boante din gheţuşuri…

nu mă interesează cuvintele de adio nici faptul că moartea

oprește

la semafor

îmi vin idei despre cum ar trebui să-ți țin capul pe spate 

probabil

așa fac vampirii dar ce dulce sângele tău mă amețește din loc în loc

până ajung la ce-și dorește mai mult și nu știe 

carnea supusă, 

o rețea hidrografică din râuri de te iubesc,

de tuburi folosite la irigații prin care ne schimbăm adn ul, sărurile 

și ce a mai rămas …

îmi creez tacticos o altă identitate,

un eu superior, desăvârșit,

căruia îi confesez toate slăbiciunile mele,

începând cu oglinda din camera de zi

care mă cunoaște cel mai bine când plâng;

știu, trăiesc din poezie și resturi de pâine,

cu toată claia de amintiri căzute peste mine.



am învățat să înot în lacrimi ca într-un râu,

să mă spăl de păcate…

Străbate zări, le spintecă hotarul,

Pieptiș le sparge-n cioburi, ca furtuna,

Când s-a aprins în umbra serii luna,

Să-i guste, din fărașul ceții, jarul.

Pe greabăn i se suie-n taină vântul

Și-i zornăie luceferii din coamă.

Frânghia depărtării îl înhamă,

Iar țarc i se arată-întreg pământul.

Galopul îl împunge între coaste,

Pe sub copite,…

Pe-o aripă de vis, în prag de seară,

iubiri trădate se întorc pe rând           

să îmi aducă-n margine de gând   

regrete lungi pe strune de ghitară.

Ajung târziu cu amintiri lăsate…

Te-am aşteptat o vreme la cafea,

Am tot băut câte puţin din ea,

Pe fundul ceştii să-mi citesc destinul,

În zaţul ei să mi se-nece chinul.

Şi-am pus în fiecare zi o nouă cană

Până cafeaua mi-a devenit rană

Şi a-nceput şi zahărul a plânge,

Cafeaua s-a schimbat în sânge.

Pun două ceşti pe masă, însă goale

N-aş vrea cafeaua morţii să mi-i scoale,

Abia ce-au adormit tristeţi uitate,

Să nu vii la cafea…

Tragic este că nu pot

Să-ţi dau din anotimpul meu

Nici chiar o oră,

Măcar  atât,

Câteva secunde

Să le ştiu picurate în final

Cât încă ochii noştri vorbesc cu muţenia

Disperării de a spune adio...

Nu se poate face rabat, nu se ştie

Un transplant temporal,

Îţi dau viaţa mea sună

Atât de gol,

Pot doar ceva din corpul acesta,

Din sângele acesta să-ţi ofer,

Dar niciodată

O anonimă…

Stau la fereastra odăii întunecoase,

prin geam desluşesc o umbră,

apoi, tot mai clar, silueta unei fetiţe.

Îmi dau seama că sunt eu.

Port anii copilăriei mele şi funda

pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr.

Deodată, pe uşă intră o tânără femeie.

Îmi recunosc strălucirea din ochi.

Din ea descinde alta

şi-nlăuntrul acesteia o alta, pitită în alta,

mereu eu…

Scrijelesc scoarţa din piept…