prin mâna mea dreaptă trec toate

anotimpurile cuvintelor ce te iubesc



scriu să pot respira



tu chiar exişti?



plouă cu semne de întrebare



în ochi îmi tremură o umbră

infinite strângeri de pleoape

unde te stingi şi apari pe retina din gând



pescăruşii ţipă în toamna părului meu roşu 

răniţi într-un ciob de literă căruntă



unde…

apăsată de răsuflarea tăcerii
ce-şi plânge cuvintele furate
nu strig
oftat trăit în lumi străine
înfăşurată strâns de întunericul flămând
străpung cu unghiile neputinţei
oboseala iluziei
un gând abia îmi vorbeşte
nu împărtăşesc nelinişti 
tot ce-i al meu ţi se cuvine
clipe fără de vină
mă şoptesc cu alt nume
depărtarea naşte orizont luminos

de când cu dorul meu năuc

ce–ţi bate la uşa din

gând în gând

mi-e teama să mă  uit în oglindă

te văd posac şi trist

atâta nelinişte ce ţi-a adus

ce să fac cum să indraznesc

cu al meu dor zănatic să te liniştesc

îţi iau seama cum îl primeşti

eşti încercănat şi înfiorat

nici nu-l saluţi nici nu-l atingi

dorul meu aripi îşi strânge

un ochi râde şi altu-i plânge

zâmbesc…

intri pe uşă zâmbet
în viforul din gânduri
mi-a fost teamă că n-am să știu
când timpul se va opri
să-ţi cânte sunetele
lumină te simt 
fereastră deschisă spre apus
cu bucurie semăn o iluzie
să topească zăpezile de sub tălpile clipei