perforând treci mereu dincoace de mine
îți faci culcușul oriunde îți vine
văpaie, lași în urma ta pârjol
boboci nevăzuți de miresme
și locul gol!...

îmi răscolești apoi spuza sub frunte
mă treieri între palme în fărâme mărunte
mi te-arunci în brațe ca o povară sortită
brațele-mi fripte de tine palpită!...

te trec dintr-o mână într-alta pe rând
ca pe-un tăciune arzând!
ca pe-un tăciune arzând!

înfiorate de tine în clipa cea mare și sfântă

mâinile mele purtate de dragoste cântă

doar pentru tine un cântec fierbinte de dor

în noaptea de taină a inimii mele fior...

eșarfă de sunete în noaptea albastră-ți trimit

cântecul meu cu sufletul meu împletit

să-ți învăluie tandru făptura ta de lumină

cu dragostea…

merg pe o cărare

și mă-ntâlnesc în cale

cu visele mele

„unde mergeți?”

le întreb eu

nedumerit...

iar ele-mi răspund

duse pe gânduri

fără măcar

să se uite la mine:

„departe... departe...

spre apus...”

tot mai des
mă opresc din scris:
ce cuvinte să țes?
ce-ar mai fi de zis?

despre dragoste
prea mult s-a scris
despre moarte
s-a interzis...

ar mai fi deschis
drumul spre vis
dar ce vis?...
ce vis?...

când departe voi fi, iubito, cată-mă

acolo unde hălăduiesc în pustiu...

cu vinuri amare și miere îmbată-mă!

mi-e de-ajuns un semn al tău ca să viu

când destrămat voi fi, adună-mă

la casa ta de iasomie și dor!

în palmele tale fierbinți împreună-mă

și suflă peste mine cu pașnic fior!

când neîmblânzit voi fi, coase-mă

de fermecatul și zburătorul tău covor!

cu palmele calde pe ochi apasă-mă!

dormind mă poți iubi mai…

de nimic nu ți-e teamă pe lume de ai

brațul de stei, arme bune si cai!

n-ai frică de canalii, de Omul Spân

de Omul Fățarnic ori de Cel Păgân

de Femeia-Șarpe, de șarpele din stog

de Bizonul Negru ori de Inorog!

nu-ți bântuie pieptul Neantul, Neființa

în șa drept să stai ți-e toată silința!

te-nsoțesc necurmat pe cărările Sorții

cochetând și râzând Slujitoarele Morții

slujitoarele tinere purtându-și…

încă o zi mi s-a prelins sub pleoape
în ochii mei n-a mai luci vreodată
dar simt sămânța ei crescând aproape
chiar dacă-mi spune corbul: ”niciodată!”

cu un surâs luat ca o creanță
mă las sedus încet de lumea caldă
a viselor... ce-n ochii mei se scaldă...

în zori pornesc la drum cu o speranță
chiar dacă-i grea... și-adesea-nlăcrimată

chiar dac-aud ecoul: ”niciodată”!...

am adormit... și m-am visat copil
cu ochii mari, preaplini de întrebări
de nu erau pe lume-atâtea zări
câte-aș fi vrut în suflet să cuprind

tânăr apoi... cu suflet încărcat
de vise... și speranțe... și idei...
în ochi lucind ca jerbe de scântei

dar crud am fost de viață-mbrățișat
și fără milă strâns de brațul ei!

iar visul de copil s-a spulberat...

inima-mi plânge-ntre ziduri
strada mă strânge
în sticla brăzdată de riduri
chipu-mi se frânge

cât ai mai vrea să iubești!
dar oare pe cine?
când cea pe care-o dorești
spre tine nu vine...

cât ai vrea uneori să dispari
departe de lume!
doar o stea pe cer să răsari
fără de nume...

oricât ai vrea să te pierzi
urma-ți rămâne...
zâna pădurilor verzi
ia-mă cu tine!