De nimic nu ți-e teamă...

[Grig Salvan]

de nimic nu ți-e teamă pe lume de ai
brațul de stei, arme bune si cai!

n-ai frică de canalii, de Omul Spân
de Omul Fățarnic ori de Cel Păgân

de Femeia-Șarpe, de șarpele din stog
de Bizonul Negru ori de Inorog!

nu-ți bântuie pieptul Neantul, Neființa
în șa drept să stai ți-e toată silința!

te-nsoțesc necurmat pe cărările Sorții
cochetând și râzând Slujitoarele Morții

slujitoarele tinere purtându-și desagii
plini, îndesați cu roze cartilagii...

bandit frumos ocrotit de Fecioare
pe poteci de moarte treci numai călare

fluierând, în șa, cu bujori la oblânc
te cufunzi în Moarte cât mai adânc!...

[Grig Salvan]

Mulțumes, Chris, de vizită! Cam ăsta e felul de a fi al autorului, un fel de haiduc modern! :) 

[Chris]

arata ca un cantec haiducesc :)

[Grig Salvan]

Ada, mulțumesc de vizită și de mesajul deosebit de frumos! Așa ca de obicei... Ai intuit bine, eroul rătăcitor, un fel de Don Quijote netemător, în căutarea luptei pentru un bine, unui fir drept și a unui sens al vieții, bravează în fața pericolelor și a morții înseși, deși în sinea lui poartă o resemnare tristă, un sentiment al zădărniciei și acceptării morții ca o fatalitate... Cât despre varietate, da, mi s-a mai spus, atât legat de poezie cât mai ales de proză, trec cu seninătate de la teme grave, dramatice, marcate de tristețe profundă, la teme ușoare (nu ușuratice :) ) aparent banale, dar care ascund în subtext un tâlc anume pus de mine acolo, cine îl găsește, bine, cine nu, iarăși bine... :) 

[Grig Salvan]

Valeria Merca, mulțumesc de atenție, apreciere și observație. Așa poate părea, la prima vedere, „o poveste cu haiduci”, misterul e dincolo de poveste, în trecerea stranie prin viață a acetui călător, însoțit mereu de ”slujitoarele morții„ care-i ațin calea, dar și ”ocrotit de fecioare” pentru că e un ”bandit frumos” :) Finalul e cu atât mai misterios, un om care ”se cufundă în moarte fluierând”, poate un cântec vesel și nepăsător, poate un cântec sfâșietor de trist....

[Ada Nemescu]

... și totuși, acest destin de erou rătăcitor, mereu atent la umbra umbrei sale... poartă o tristețe asumată, implicită:

Tristețea acestor îngeri goi, desculți

Trecuți prin vis ca norii printr-o rază

Cu fruntea nici tăcută dar nici trează

(El singur rătăcind, aiurea de cei mulți)

Prin vise-s singuratici și desculți....

Cu siguranță mă repet - interesantă la scrisul tău este varietatea. A temelor abordate dar și prezentarea. Nu plictisești, dimpotrivă - cititorul revine.

Cu plăcerea lecturii, aDa

[Valeria Merca]

Frumos! Apreciez tema propusă, însă un pic de mister nu ar ar fi stricat! :) E mai mult proză decât poezie. Poate să fie doar părerea mea.

[Grig Salvan]

Mulțumesc, Sofia, de trecere și semn. Micul text construit pe distihuri se vrea un fel de elogiu al bărbăției și curajului de a trăi, mândru, drept și demn, fără teamă de oamenii răi din lumea aceasta (Omul Spân, Omul Fățarnic, Omul Păgân), iar uneori răul mai are și o formă feminină (Femeia Șarpe :) ), fără teamă de Moarte, de Neființă, de Neant, care nu trebuie să îngrijoreze și să sperie bărbatul puternic, el înfruntă Moartea netemător, „fluierând, în șa, cu bujori la oblânc” (într-o anumită cultură populară, bujorii sunt florile tinereții fără bătrânețe și vieții fără de moarte, „feciorii ca bujorii”, călăreți la nunțile populare, purtau bujori la oblâncul șeilor de pe caii lor).

[Sofia Sincă]

Constatări și îndemnuri puse în distihuri, cu tentă haiducească. Analize bune despre viață.

Am citit cu plăcere,

Sofi