un prea lung coridor

[Tudor Cicu]

un prea lung coridor

 

la microfoane se anunța plecarea trenului

apoi doar acel vuiet ca al mării la ureche,

iar din acel vis ce ne arăta cât de minunată e lumea

nu se poate ieși, spuneai tu.

există o ușă, insistam eu -

dar ce ușă te mai poate scoate

dintr-un câmp ca de luptă, părăsit?

eram amândoi atenți doar la plecarea trenului

eu o umbră, tu biserica acelui vis

și se cernea peste noi, la nesfârșit, ploaia;

sau asta era cu puțin înainte de plecarea ta,

ori era doar vuietul unei furtuni îndepărtate

ca acel glas stins pe care un tren avea să-l ia cu el

și te imaginam dansând în jurul focului

un foc de-a destinul

în care mi se ghicise

de țiganca șatrei, ceva mai înainte

care, pesemne, luneca cu luntrea pe firul apei acum

și rămăsesem doar eu

ca gânditorul lui Rodin

căutând un coridor, o fereastră

ceva orbitor ca flacăra sub care dansai

să-mi stârnească imaginația,

nu farsa țigăncii care-mi arăta

cărțile în care tu chiar cădeai marea mea dragoste

dar singurul coridor

rămas după plecarea trenului părea lung și pustiu.

 

[Ada Nemescu]

Iarăși, frumos! 

M-a topit versul - eu o umbră, tu biserica acelui vis

Acel coridor (peron) unde suferi și dacă vii, și dacă pleci, atâta timp cât călătorești într-o singurătate asumată.

Un poem de dragoste în care amintirea este o flacără rece.

aDa