sub ochii noștri mirați

[Tudor Cicu]

sub ochii noștri mirați

 

când Raskolnikov îi spunea Soniei

că „poate nici nu există Dumnezeu” -

nu știu să fi fost un om mai nefericit

pe lume.

cu Sonia, însă, era altceva

„într-o zi o să afli ce-ai pierdut”, îi spunea la plecare

și el chiar a iubit-o atunci

deși troica spre Siberii pornise și fără ea

vezi, dragul meu! mi-ai spus, foarte curând

tu nici nu știi

cum oamenii se strâng în casele lor

și-și trăiesc singurătățile, își țin tristețile de vorbă

totul e așa

ca și cum trece un fazan, uite așa, pe deasupra pădurii

și cineva se miră: „iată că ninge!”

nu cred în minuni salvatoare

dar pare că lumea e o aiureală,

sau doar eu am văzut pe fereastră un vis

cât timp s-a pus zăpada aici;

uite, așa cum stau cu mâinile sub cap,

îți spun cum mi s-a întâmplat;

visam că cineva trăgea noaptea peste noi toți

și sub ochi mirați ai Soniei Marmeladova

plecată cu troica acolo unde,

nu pe pământ, pesemne de sus, tot auzim strigătul ei:

„n-ai mințit! n-ai mințit!

am văzut împreună raiul

de ce nu le spui și lor ce a fost în el”

[Chris]

foarte frumos!

[Ada Nemescu]

O reinterpretare cu scop bine definit.

Un minunat pretext scriitoricesc, de a reaminti valorile, esențele care ne bântuie existența.

aDa

[Grig Salvan]

Referințele livrești din textele semnate Tudor Cicu sunt întotdeauna binefăcătoare pentru textul și mesajul liric propus de autor, înmbogățind discursul poetic, adăugând la spunerea proprie a poetului și ziceri deja celebre, ale unor autorități culturale și spirituale. Prilej de readucere aminte, de reinterpretare și de nouă reflecție asupra celor deja știute.

[Tudor Cicu]

Nicoleta Ramona: Mulțumesc și eu pentru lectură. Ce poet nu se bucură atunci când e citit? Întrebarea asta mi-a readus în memorie momentele când, din camera mea, în satul copilăriei, priveam la fereastră crengile dudului bătând în geam și vedeam Luna săgetată de crengi izbindu-se cu cornul de gândurile mele. Iar eu, privind de la fereastră, nu eram decât un cerşetor de tăcere la un capăt de pod.  „De ce?... De ce?”... o întrebam. Din fundul lumii nu-mi răspundea nimeni. Atunci...  Acum înțeleg că fără un cititor (partenerul de dialog al poetului), am cuvânta, precum Cassandra, într-un pustiu.  

[Tudor Cicu]

Mihaela: Într-un poem epic poetul strecoară, când și când, niște umbre ratăcite în labirintul memoriei sale. O astfel de umbră, pesemne, a fost și umbra mesteacănului, de la Balcik, cândva și acolo a și rămas ca o eșarfă de femeie rămasă fluturând la fereastra vagonului. Și mai rețin, din memorie: dăltuită ca o statuie ori desprinsă din pânzele lui Modigliani, era acea clipă. „Ia uite…!, îmi ziceam. Vezi cum plutește prin văzduhul întunecos luna plină? Oare de ce?” Și ea râdea! După plecarea ei, am făcut același drum, în fiecare zi, la gară. Cu aceeași întrebare: când mai vin trenuri? Și de fiecare dată, așezată în genunchi, printre șine, umbra Annei Karenina se ruga fierbinte: „Ce fac? Pentru ce? Pentru ce?...” (Poate fi și asta o posibilă explicație!).

[Mihaela Popa]

sub semnul vastelor referințe culturale, un poem colpleșitor de frumos

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Am citit cu plăcere!

[Tudor Cicu]

Vasilissia: Din nou un comentariu care vine să lămurească multe nedumeriri ale cititorului și îți mulțumesc, Vasilisia. Într-un poem epic, poetul transmite cam ceea ce poate reţine Memoria în lăcaşul-labirint memorie, ca de un topos sacru, iar călătoriile sale imaginare prin grădinile Memoriei sunt ca acele peripluri iniţiatice în tainele unui univers al Gândirii Ideatice. Analiza ta Vasilisia, aduce în discuție atât reflecțiile și simbolistica unor trimiteri cât și reacţiile unui poet contemplativ, pus să privească exteriorul cu încetinitorul şi lăuntrul sinelui cu agitaţia unei mişcări browniene. Dar mai în toate poemele mele eicie, și în acest poem, fragmentările, salturile voite, trecerile „aluzive” de la una la alta – şi care se succed ca nişte proiecţii cinematografice, nu vine decât pentru a reda realităţii doar freamătul ei: un mod de a fugi de soartă prin labirint. Adică acolo unde amintirile îți revin în memorie şi sunt primele bătăi în gongul unui timp perpetuu (un fel de înfundătură a vremii), semn că acest spectacol va trebui să înceapă sub ochii cititorului din moment în moment, dacă nu cumva se şi petrece în mesajul reținut de tine la final. (Cu Ion, a fost dat să „ne întâlnim”, față în față, din păcate mult prea târziu. Sunt convins că discuțiile noastre ar fi însemnat o Mare Petrecere a vorbelor).

[Tudor Cicu]

Ana-Maria Butuza: Da, putem să-i spunem și solilocviu acestei fugi necontenite printre amintiri – luată ca nostalgie a nemărginirii imaginației, care, în poezie nu poate fi decât benefică: într-un fel, ceea ce aduce eliberarea de ceva îndepărtat/trecut. Iar revenirea în realitate, uneori poate însemna și un coşmar, nu neapărat o revelație. E ca și cum, la urma urmei, ne-am întreba: când memoria va reveni? În trecut, în viitor? Cum prezentul la fiecare dintre noi nu seamănă cu zăvorul amintirii, iar drumul în urmă ni se şterge, imaginația pare a fi luntrea cu care trecem prin refugiul acestor reculegeri în trecut. Salutări dragi!

[Ana-Maria Butuza]

Seamănă cu un solilocviu în pragul iernii, spus de cineva care tocmai și-a amintit cum arăta lumina într-o după-amiază de vară. Minunat.👏