Ai închis primăvara într-o duminică, Doamne,

și ce mireasmă ne răsfață pământul,

cât alb-intens

se joacă în verde și albastru,

de parcă un cor de îngeri ne învață să împletim lumina

în suflete!…

Tu ai plecat doar să colinzi pădurea,

Să vezi câte poteci și-a strâns la piept,

Să-i povestești că la viteji, securea

E pacea ce-și alege drumul drept.

Vei înverzi de-acum în altă parte,…

suntem doi copii care aleargă cu luna sub braț

când ni se face dor de cireșe o rostogolim

până în vârful teilor mai departe e

secretul ei

uneori o așezăm pe treptele unei cetăți de ceară

și ne rugăm să nu apună toate visele noastre

ar fi păcat de grâul pârguit în amiezi

frumoase

peste care a picurat atâta…

Da. M-a învăluit deodată ceața și culorile s-au ascuns în tonuri de gri,

nimic nu mai văd,

poate doar conturul chipului tău ocolind strada

de la capătul gândurilor.

Rătăcești pe lângă statui,

le întrebi cum stau cu plimbările nocturne…

Tu știi că-mi place ploaia, dar astăzi nu-ți mai spun

Câți stropi de nebunie în pumnul meu adun.

Sosește de niciunde. Cândva ne-a însoțit

Pe câmpul cu narcise. Credea că-i otrăvit

De fulgerul ce, poate, s-ar fi pierdut cu…

suntem două puncte cardinale pregătite de drum

tu arunci insomniile în deșert și plantezi arbori de cafea

pentru diminețile somnoroase

eu număr prăpăstiile

bat siberia pe umăr și îmbrac rochie de seară

zâmbești…

Să nu crezi că m-am rătăcit, de când am devenit arheolog uit să-mi iau busola,

dar norocul mă ține de mână și-mi spune sapă aici;

Nu pun întrebări, uneori găsesc câte o legendă amestecată cu mâl,

alteori un pumn de fiare,

dar cel mai tare m-am bucurat când am descoperit un râu…

nu suport privirile peste umăr

parcă ar fi conffeti aruncate pe niște străzi goale

nici desene pe asfaltul din fața casei mele nu-mi plac

îmi amintesc

de un ghid care mi-a trimis gândurile

în parcul de distracții…

Nu înțeleg acest alfabet nou oricât aș încerca, nu reușesc să așez literele

să-mi dea un cuvânt în care să încăpem amândoi,

și nici verdele ăsta intens nu pare ok,

iată, am început să folosesc expresii împrumutate,

înseamnă că cineva mă pune să respir aer boem…

înflorise liliacul pe umerii iernii

liliacul timpuriu

nu aveam drum prin grădina lui nici nu prea știam unde

l-au dus ursitoarele

dar am auzit că arată ca un mire

care-și îmbracă ziua de mâine

cu vorbe dragi

și alte flori curajoase



de câte ori am vrut să-i aduc daruri de mătase…

Mă așezasem pe o piatră, în dreptul meu plângea o salcie

iar alte câteva, mai tinere, se bălăceau cu spor.

Râul creștea din loc în loc,

ca și cum un vulcan se scălda, aventurându-se

în brațele timpului. Fiindcă râul era timp.

Și era liber. Și stăpân. Și rebel. Și habar n-avea că-l urmăream

la cinci minute de el, că-l zgâriam…

Era o iarnă spre amiază.

Omătul se-așternuse binișor. Sau poate-și răsfira

de zor,

tăcerea pe ogor.

Apoi plecase către nord s-ascundă

ninsoarea lui.

Avea privirea blândă,

și un fular

din frunze de stejar.



Uitase-afară omul de zăpadă. De fapt, îi dăruise-o stradă,

să-și plimbe timpul său pe unde-o…

Privește! Copacii și-au pus fularele,

pădurea se-mbracă de-acum în mireasă,

iar noi ne vom face curând,

între cetini de gânduri,

o casă.



Ascultă viorile! Se golesc de păcate,

dar toate vor sta lângă tine

la noapte.



Lasă cerbii s-alerge de pe creste la mine.

Din copitele lor ies fântâni

pentru…

diminețile par somnoroase

te ating în treacăt ca o sabie de platină

pe frunze de pelin

mătură două-trei cioburi din felinarul carului mare

trimit un mesager la dunăre

să înece gândurile de ieri

apoi fiecare cu treaba ei

singur luceafărul

mușcă din timp

acoperă luna cu poeme de dragoste

îi spune că insomniile sunt viespi

în stupul zilei

și adoarme în locul nostru

ca-ntr-un…

în palma ta am găsit

puiul de ciocârlie pierdut în cântecul păsării-mamă

stupii din mijlocul unui lan de pelin

țărmul pe care am învățat să te aștept

până la sfârșitul zărilor

și sahara mereu pregătită de nuntă…

suntem două figurine de ceară într-un muzeu necunoscut

de unde venim și de când zăbovim acolo nimeni nu ne-a spus

poate ne-a răpit vreun zeu

nu i-a trebuit decât să ne întindă o mână

restul au fost reverențe

sub o sabie de aur



dar sigur ne-am modelat unul pe celălalt

de aceea ne privim în ochi

sau așa ne-a surprins artistul care a ținut să ne aibă

în dinastia…

Nu vei pleca în toiul secetei.

Umbra mea va fugi după tine. Se va opri la răspântii

și-ți va da apă.

O vei întreba cum a ieșit prin ușa încuiată.

Veți râde amândoi. Nu există încuietori pentru umbre.

Tu te vei așeza pe trunchiul doborât de furtună

într-o vară departe,

ea se va odihni la pieptul tău și îți va auzi inima…

nu te obosi

masa asta de piatră e de mult aici

am adus-o când flămând erai iar livezile promiteau roade cum n-au mai fost

și câmpiile se răsfățau în ploi magice

așază-te lângă mine am izgonit vântul

ne scotocea prin suflete mi se părea…

setea mea e-n căușul palmelor tale

somnul meu stă-ntr-un pat

de culori

cardinale

să-l urcăm în tăceri

să-l ascundem de hoți

iară carului mare să-i pictăm

niște roți

se așezase pe iarba uscată se prefăcea că stă la soare dar sigur medita

de la o vreme refuza să mă însoțească peste tot

părea derutată dar nu avea încotro

purta aceleași haine cu mine

uneori ceva mai decoltate așa încât năvălea primăvara în sân

iar gerul părea un trecător amețit

în pantofi de culori diferite

uneori se asorta cu luminile din las vegas

alteori adormea într-un fagure…