Pași mici într-un timp mare

[gina zaharia]

De câte ori uit de mine mă caut în frunze,

în flori și în păsări,

în izvoare și în casa de sub munte,

apoi bătătoresc ulița satului

și adun amintiri.

Încă păstrez păpușa de cârpă

care m-a învățat ce înseamnă singurătatea.

 

Astăzi am mers, împreună, prin pădurea veche.

Ce foșnet de aur! Ce foșnet! Am adunat pași mici dintr-un timp mare.

Erau ca niște vise uitate sub copaci,

gata să ne urmeze. Ca niște ostași însetați după glorie.

Ca luna care se ține după tine fără motiv.

Ca o binecuvântare.

 

De nicăieri, o străină parcă ne urmărea mișcările

și am ignorat-o.

Mi-era greu să recunosc că am văzut-o de mii de ori,

că mi-a tăiat calea ori m-a dus de mână pe drumuri,

așa că am profitat de tăcerea ei și i-am întors spatele.

Mai târziu am privit-o pe furiș. Își ștergea lacrimile și se prefăcea

că e fericită.

Printre ramuri se jucau îngerii.

 

 

 

 

[gina zaharia]

Mihaela, mulțumesc că ai ascultat foșnetul timpului meu. Face ecou între ieri și azi, ca o punte fermecată pe care se leagănă îngerii.

[gina zaharia]

Vă mulțumesc, dle Mihai Katin! Adevărat, toată lumina lumii o dețin îngerii.

[gina zaharia]

Dle Grig Salvan, vă mulțumesc! Nostalgia e ca o floare, amintirile o adapă, deși timpul se poate încrunta uneori.

Totuși, dacă alegem lumina, reușim să lăsăm fereastra deschisă. 

[gina zaharia]

Liniștea pe care celălalt eu ți-o dăruiește, e neprețuită. Nu există spațiu, parcă nici timp. Poți călători în voie, chiar cu păpușa în brațe, deși pădurile vechi sunt de mult viori. Poezia e o gazdă bună. Îți așază oglinzi pe drum, iar  privirile  aleg ce vor.

Mulțumesc, Petruț, pentru trecere și comentariu.

[gina zaharia]

Mama nu are cum să lipsească din acest fermecător tablou al copilăriei. Ea este femeia care descifrează toate codurile vieții, pentru ea nu există opreliști. E îngerul fiecăruia dintre noi. Mulțumesc, Monica!

[gina zaharia]

Nuța, fiecare avem în suflet, un jurnal. Mulțumesc că l-ai citit, mulțumesc că ai rezonat. Ecoul acestui jurnal e asemănător tuturor celor care l-au scris.

[gina zaharia]

Copilăria e casa în care viața-și păstrează amintirile. E o vitrină a stărilor pe care le regăsești de câte ori cauți liniștea. Așa că rătăcirile sunt semne ale neuitării, în ele te îmbraci de câte ori singurătatea crede că te-a cucerit. Pentru că acolo, în copilărie, ești ocrotit cu blândețe.  

Iar satul natal are mereu brațele deschise. Asta se știe! Și tristețea face parte din décor!

Mulțumesc, Alexandru!

[gina zaharia]

N-o uităm pentru că ea, copilăria, face parte din noi, Lisia! E cel mai frumos anotimp al vieții. Nu cred că există cineva pe lume care să nu amintească, la un moment, de ea. Cu atât mai mult poeții. S-au împletit atâtea imagini, atâtea poteci, atâtea mângâieri, atâtea clipe, și tot mai e loc, Lisia! Fiindcă nu trebuie decât să închizi ochii. Ea e acolo, cu toate rochițele ori năzdrăvăniile ei, o adori iar și iar, o inviți la spectacolele vieții, deși niciodată n-a lipsit de la majorat.

Mulțumesc, dragă Lisia, că ai călătorit în lumea mea, că ai aplaudat reverența celui mic în fața hăului despre care, cândva, nu știa mai nimic. 

Te îmbrățișez, om frumos!

[Mihaela Popa]

"Ce foșnet de aur! Ce foșnet!" întreg poemul e frumos ca o binecuvântare!

[Mihai Katin]

De câte ori uit de mine mă caut în frunze,

în flori și în păsări,

în izvoare și în casa de sub munte,  admirabil  mod  de  aintelege  fii9ntarea  umana !

 

De nicăieri, o străină parcă ne urmărea mișcările

și am ignorat-o.

Mi-era greu să recunosc că am văzut-o de mii de ori,

că mi-a tăiat calea ori m-a dus de mână pe drumuri,

așa că am profitat de tăcerea ei și i-am întors spatele.

Mai târziu am privit-o pe furiș. Își ștergea lacrimile și se prefăcea

că e fericită.   final  de poem de o  profunda  inspiratie  a constiintei  ce-si  descopera   avatarurile  existentei  in  persoana eului  ce  sopteste:

Printre ramuri se jucau îngerii.

     cu  multa  admiratie!