merg singură

prin oraşul de fier şi ciment

tăcerea propriilor pași mă loveşte cu pietre

în asfalt s-a gravat răsuflarea ta

păşesc încet

să nu-i şterg urmele

bulevardele tac în ritmul şoaptelor tale

eu refac itinerarii

să te regăsesc în ele

o ploaie de vară spală trotuarul

orașul s-a retras ursuz în case

picăturile îmi udă părul umerii gleznele

îmi lipește bluza de sâni

iar…

soarele-mi lunecase în hău

întunericul muşca din mine

cu poftă nebună

sufletul mi-era doar o pânză goală

peste care alergau umbre cenușii

într-o zi ai venit tu

ai pictat o dimineață aureolată

un soare blând

și câteva crâmpeie de senin

atunci mi-am tras orizontul aproape de inimă

și-am așternut zorii peste negura din mine

în ape îngheţate mi-am sădit temeliile

răsărind liberă…

treceau dimineţile pătate de somn

şi nu întrebam încotro

unele-mi zdrenţuiau fereastra cu lumină

şi-mi înstrăinau visele dezmăţate

curăţam cearşaful de praful singurătăţii

îmbrăcam aceeaşi haină de dor îmbâcsită

o retuşam cu o libertate inutilă

şi mă întorceam zâmbind

cu gândul la o nouă zi

dar lampa cu care te căutam pâlpâia tot mai des…

mi-era dor de tine, cel pe care nu-l ştiam…

poemele mele-s cântec de ape

sunt doine de patimi

ori note de lacrimi

poezia mea e eşarfă

fluturată în gară

e-amară

durere de ceară

poveste fără capăt stihul meu

boabă din lacrima lui Dumnezeu

cântec din altă lume

ce dă cuvintelor nou nume

silabele inimi ce bat

ori frunze foşnind în copac

cioplit în sare

când e citit

cuvântul meu…

mă plimb pe alei încremenite

număr petale căzute în faţa timpului

câteva raze

desenează umbre paşilor tăi

tăcerea şuieră prelung

ca într-un tren în care te legeni visând

şi brusc îţi dai seama

că ai ajuns la altă destinaţie

îmi trec obrazul prin spuma unui nor

caut liniştea scrijelită

ca o promisiune

nu trag perdele visului

cobor pe ţărmul tău

dar nu te strig

ştiu că…

pleci...

şi uite cum pleci stând pe loc

un pas ţi-e înlănțuit dureros

de pământ

un altul se-nalță uşor

către zbor

clipa ne-apasă în piepturi clepsidre

herghelii de stări gonesc prin sânge

dar te destrami în secunde

ca o noapte ce-şi priveşte pierdută

dimineaţa în ochi

liniștea poartă pe braţe clopote negre

te răstignesc într-un suspin

răsucesc vorbele tale pe…

Stau la fereastra odăii întunecoase,

prin geam desluşesc o umbră,

apoi, tot mai clar, silueta unei fetiţe.

Îmi dau seama că sunt eu.

Port anii copilăriei mele şi funda

pe care mi-o prindea întotdeauna mama în păr.

Deodată, pe uşă intră o tânără femeie.

Îmi recunosc strălucirea din ochi.

Din ea descinde alta

şi-nlăuntrul acesteia o alta, pitită în alta,

mereu eu…

Scrijelesc scoarţa din piept…

eşti greu de desenat

mi-a spus cândva un pictor

care voia să-mi facă portretul

ai linii complicate

bombănea încruntat

până la urmă

atât m-a simplificat

încât am devenit

aproape transparentă

în niciun caz nu eram eu

ești greu de înțeles

mi-au spus-o apoi alți oameni

care-au trecut prin viața mea 

era ca și cum voiau

să cuprindă într-un desen

tot…

ascultă, orele noastre curg…

nimeni nu ştie

dacă în mersul lor

îşi mai amintesc izvorul...

un cuvânt să fi fost?

un vis?

o ipotetică strângere de mână?

dorul?

nu mă cunoşti, nu te cunosc

celest răsărit se naşte

la marginea umbrelor noastre

îi mângâi conturul

cu fericirea unui copil

în dimineaţa Crăciunului

culorile pământului ard în mine

slova ochilor tăi

îmi scrie…

mi-e tare frig acum, iubite…

aprind în mine o făclie;

îţi dau şi ţie una, uite,

aprinde-o! doar s-or cununa

a' noastre focuri, pe vecie…

e frig în mine, dar la noapte,

mă voi muta cu drag în tine.

voi zăvorî a ta intrare

şi-oi slobozi cheia în mare.

apoi cu degete de dor,

prin inimă am să-ţi deretic,

iar la fereastră am să-ţi ţes

perdea de vis şi muselină,

cununi de nuri am…

te-am așteptat ca pe-o împărtășanie

te-am căutat ani la rând pe drumuri neprietenoase

dar tu erai aici

faclă în întunericul necuvintelor mele

tu clipa mea albastră desprinsă dintr-o acuarelă

azi îmi alergi desculț prin poeme

pictând curcubeie fiecărui vers

ești pală de briză sălbatică zbătându-mi-se-n suflet

ospăț râvnit de setea aprinsă pe buze flămânde

mă bântuie toate viețile pe care le-ai…

obosită de freamăt

marea-și înghite valurile

adormind printre scoici

şi iluzii de sare

stele aprind candelabre

închid pleoapele lunii

ispite

în forme estompate

plutesc în derivă

nuntirea însuflețește văpăi

o mare cu țărmuri incerte

și-o dragoste albastră

care mă locuiește de-o vreme

– auroră pe cer întunecat

rouă netulburată de înfrângeri…

(elidă)

Lemnul morii plânge, sângeră-anotimpul,

Tăvălugul vieții îmi sfărâmă timpul.

Lemnul morii plânge, nu mai naște pâine,

Înserarea urcă, peste azi și mâine.

Lemnul morii plânge, lacrima lui doare,

Sfâşiat aleanul, în tăcere, moare.

Lemnul morii plânge, se prosforă clipei,

Pulbere de cântec, mă petrec risipei.

.

Grafica: Mihai Cătrună…

palmele tale aripi

scrijelite de gânduri

căuș peste trupul meu

adorat de tristeți

aprind păcate primordiale

chemând

din adâncuri

neuitări

și-n plutirea aceasta înaltă

suntem atât de frumoși

de unici

de inimitabili

încât lumea ar putea începe

cu noi

și tot cu noi

s-ar putea sfârși

în căldura palmelor tale

inima se fărâmițează

eliberând…

a dat peste mine

frigul de taiga.

– oricum, nu credeam că am atât de mult de trăit! –

miroase corola topită de ger, iubito,

şi renaşte-mă!

prea sfioasă, mama n-a cerut nimic de la ursite;

nici bănuţi de argint nu cred c-a avut

să le răsplătească deranjul.

renaşte-mă!

ia din zestrea ta trei arginţi

şi răscumpără-mă,

apoi vinde-mă chiar taigalei!

şi azi

ca şi mâine

ca ieri

tic-tacul ceasului de perete e acelaşi

acelaşi e peretele aceleiaşi case

imperturbabil renasc în fiecare dimineaţă

din repetabila zgură a nopţilor-indigo

zilnic mă împac cu mine

întrucât zilnic mă urăsc de moarte

moartea

fiindcă-mi plăteşte săptămânal chirie

mă calcă (să simt că trăiesc) apăsat pe degete

încât dac-aş ţine mâinile pe clape de orgă barocă

aş interpreta…

ies dimineaţa din oglindă freş

mărşăluiesc

mărşăluiesc

bă

vezi că ăsta-i Sens

giratoriu

ne încurci

strigă preocupat cineva forţos

îmi bag capul între umeri

şi-o iau chitic

pe o stradă laterală

cu Sens unic

paf

după nişte sute de paşi vitruvieni – Drum

închis

bine că nu mă vede nimeni

cum voios dau

cu marşarierul per…

Anagramă

avusese număr

această uşă

se vede clar după cele două găuri strâmbe

lăsate de holţşuruburi la capătul

plăcuţei de plexiglas trandafiriu pe care

negru

scrie SALON

jos nu te mai triază nimeni tu

în salonul cutare tu în salonul cutare ce

moartea are mai multe uşi?

una şi bună

sau poate că are să nu…

Marea, ca o pendulă, numără clipele.

Ochii tăi, clipind, numără veşnicii.

...Te ţin de mână:

Părul tău, ca un roib odihnit, nechează-n vânt...

Eşti lângă mine.

Îţi sunt ca un gând...

Marea numără clipele,

Clipind, ochii tăi numără veşnicii...

.

Pentru neuitare, dar și pentru cei care nu-l cunosc, postez această poezie care aparține scriitorului Ion Lazăr da Coza, cofondator…