ploi

[Vasilisia Lazăr]

în ziua în care tu ai plecat

și eu m-am pierdut

așa cum se pierde un cântec vechi

din copilărie

ori poate doar m-am risipit

și nu mai știu acum să mă adun

mi-i drumul obosit

lumina se clatină la răscruci

asfințitul mă latră

un lătrat sinistru

care îmi sparge timpanele

și plouă tomnatic

peste sufletul meu permeabil

și peste tăcerea ta

orbecăi și număr pietre

toate pietrele pe care le-ai atins

dar ele sunt mute și reci 

iar în cimitir e tot mai liniște

doar veșnicia oftează

și ploaia aceasta sărată

care mă locuiește de-o vreme

.

.

Grafica: Mihai Cătrună

.

[Vasilisia Lazăr]

Lumina se clatină la răscruci.

Mulțumesc, Nicoleta!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Tulburător de trist, ”lumina se clatină la răsărit”.

[Vasilisia Lazăr]

Da, dureros de frumoasă melodia pe care mi-ai trimis-o. Mulțumesc mult de apreciere! Era minunat să nu fi trebuit să scriu niciodată aceste versuri.

[petrut dan]

Deosebit versul ''...pietrele pe care le-ai atins'' are forță și accentuează dramatismul scrierii, îmi imaginez scena și cu cât vizualizez mai mult cu atât mi se pare mai impresionantă! Marinella avea un cântec fix așa despre  o tânără care-și-a pierdut iubitul, cam așa și textul tău parcă e luat dintr-un film...sau să faci un film cu el! Uite linkul

ΜΑΡΙΝΕΛΛΑ ΑΝΟΙΞΕ ΠΕΤΡΑ - YouTube

Cam așa se simte poemul tău!

[Nikol MerBreM]

Ideea de destin implacabil, construită cu metafore aluzive (,,doar veșnicia oftează și ploaia aceasta sărată care mă locuiește de-o vreme", ,,asfințitul mă latră"), ca și cum celui rămas, celei rămase, îi este mai greu să își privească durerea direct, altfel decât prin intermediul lumii înconjurătoare, care acționează în același timp ca platoșă și accelerator de durere! Copleșitor! 

Drag,

Nikol

[Mihai Katin]

doar veșnicia oftează

în ziua în care tu ai plecat

și eu m-am pierdut

așa cum se pierde un cântec vechi

din copilărie...acesta este cxercul  magic al  poemului  ,acela in care sufletul    regaseste:

toate pietrele pe care le-ai atins

dar ele sunt mute și reci ...

cu  multa pretuire!

[Nuta Craciun]

Frumoasă această manieră de a opri timpul prin cuvinte, mă regăsesc printre aceste ploi tomnatice care și pe mine mă bântuie. Deosebite toate versurile dar finalul l-am simțit de o sensibilitate și elocință copleșitoare:  

”doar veșnicia oftează

și ploaia aceasta sărată

care mă locuiește de-o vreme”,  la fel  am tresărit la versul: 

”plouă tomnatic... 

 peste tăcerea ta”

Aș renunța la ”și”-ul din versul 2. 

[bolache alexandru]

Metafore rupte din viață!!! Dacă nu ar fi dureros, ar fi superb...

[Grig Salvan]

Nostalgie și tristețe după omul iubit, plecat într-o altă lume...

Frumoase sintagme: „lumina se clatină la răscruci”, „asfințitul mă latră”, „doar veșnicia oftează și ploaia aceasta sărată care mă locuiește de-o vreme”... ploaie de lacrimi, plâns interior.

Grafica e foarte sugestivă și completează emoționant discursul liric. Felicitări poetei și graficianului!

[Ada Nemescu]

Doar ploaia putea să-i fie titlul (simplu și inspirat)

acestui plâns fără granițe

Frumos totul, aDa