Eu am sperat că ploile vor deveni cuvinte

şi le vom scrie-n nopţi peste câmpii,

că fulgere vor fi cândva aducerile-aminte

când toate ne rămân aproape şi târzii.

Visam s-ascundem în prăpăstii înserarea

când gesturile toate sângerau cumplit,

să-ndepărtăm de prin oglinzi uitarea,

să fim un dor prin firele de iarbă răvăşit.

Am vrut atingere de-o clipă să-mi rămâi

nimic mai mult să nu-ţi rănesc…

Încerc să scriu ceva care să placă

sunt obosit şi-abia îmi mai ţin gândul între tâmple

privirile îmi atârnă printre gene ca nişte

frânghii de spânzurători, mâinile sunt moi

gesturile-s plastelină curată

nu-mi arde nici de iubire, nici de flori

de pupicuri, de nimicuri sau alte bizanterii,

gata, sunt foarte obosit de iubire

sau poate prea bătrân, câţiva ani în plus

dincolo de vârstă îţi pălesc avântul

vorbesc de iubire căscând între două…

Vreau să-mi vorbeşti când timpul tace

şi clipe trec neobservate printre noi,

când roua nodul firelor de vis desface

vreau curcubeiele-nflorite după ploi.

Spune-mi că mâine mă inviţi la cină

sub pomi cu fructe-n ramuri pârguite,

că n-ai să mai găseşti cuvintelor o vină

când toate-n visul nostru sunt grăbite.

Dă sens la tot ce este-n viaţă mai frumos

şi pune-mi sufletu-n icoane nesfinţite,

să pot zâmbi când fulgeră…

Mă leg de tine umbră ca de-un vis

cu sfori nevăzute ţesute-n tăceri,

cu slove ce-n taină o mână le-a scris,

cu ploaia căzută în clipa de ieri.

Aproape să-mi fii când lacrima doare

şi picură-n noapte străine lumini,

când curge polenul pe gene de floare

ajută-mă umbră să prind rădăcini.

Destramă-mi tăcerea să poţi înţelege

cum toate rămân fuioare de vânt,

de n-ar fi uitarea în doi să ne lege

fiinţe cu suflet păstrate-n…

Nu mă poţi alunga când nu-ţi găseşti cărarea

prin labirintul vieţii doar eu te-am îndrumat,

eu singur îţi strângeam din riduri înserarea

şi-atâţia ani trecuţi în lacrimi te-am sculptat.

Ţi-am legănat surâsul prin dimineţi cu rouă

călcând doar împreună pământ fără destin,

visând cum într-o iarnă din ceruri o să plouă

şi-abia-n primăvară va ninge-ntr-un suspin.

Am reclădit din umbre o punte între gânduri

dar timpul mi s-a frânt…

Aş vrea să scriu o poezie pe placul multora din noi

uneori mă poticnesc în aranjamentul floral,

alteori metaforele devin baston de sprijin

şi nu mă ajută să zburd, lunec pe pârtii

fără rimă lovindu-mă cu capul de pragul neputinţei,

zidul cuvintelor îmi astupă ultima gură de aer,

respir a târziu, a suferinţă, a durere

nu pot scrie aşa cum mi se cere, încercaţi să mă cunoaşteţi

priviţi-mi ochii, veţi vedea bătrâneţea în toată splendoarea ei…

Nu te-ntrista, nu plânge fără mine

lasă o pleoapă-ntredeschisă între noi,

covorul ierbii-n calea la oricine

va pune paşii mei în umbre fără ploi.

Voi sta-n genunchi gândindu-mă la tine

sub ploi de fulgere printre zăpezi,

când clipa unui anotimp nu-mi aparţine

ca tu cu pleoapa-nchisă să mă vezi.

Să cadă frunzele pe şoapte câteodată

când fulgeră nerăbdător prin galaxii,

căci dincolo de pleoape nu-i o poartă

şi poţi intra…

De va fi-ntre noi iubire

peste-un secol şi ceva,

pârâiaş de dor subţire

lunecând spre undeva.

Să ne spele din cuvinte

şi din visele târzii,

stele-n aduceri aminte

aşteptându-te să vii.

Călători sub clar de lună

fără rouă sau poteci,

ducând cerul într-o mână

prin prăpastiile reci.

Îmi doresc să fie soare

într-un univers sărac,

şi-ntr-un secol oarecare

anii-n clipe să-i…

Nu mai sunt gări cu felinare

aprinse uneori târziu,

de un mecanic oarecare

cu noaptea prinsă la chipiu.

Nu mai sunt trenuri cu perdele

în pliuri strânse la ferestre,

prin care mulţi priveau la stele

ca la picturile rupestre.

Peroane cu borduri stricate

pe care mulţi s-au despărţit,

au străluciri întunecate

sub paşii care s-au grăbit

Nu mai sunt săli de aşteptare

unde visam trenul pierdut,…

Greşite legi mi-au încrustat cuvântul

pe soclul unui gest făcut fără să ştiu,

rupându-mi pe vecie speranţa şi avântul

făcând să pară toate o Meca în pustiu.

Silabe neperechi pe buza-mi sângerândă

se leagănă-n copacul cu ramuri din tăceri,

dorind la nesfârşit în ele să se-ascundă

cât încă stă tristeţea prin şoaptele de ieri.

Cuvântul ţi-e dat ca semn de preţuire

un sculptor în iubire plângând l-a…

Mi-aş fi dorit să-mi fii iubită

cu ochi căprui şi zâmbet cald,

în lumea asta prea grăbită

prin care visurile-mi ard.

Să-mi fii şi zori, şi dimineaţă,

minunea florilor să-mi fii

pământul nebrăzdat în viaţă

de teama clipelor târzii.

N-ai să-nţelegi oricât ţi-aş spune

ce preţuită-n gânduri eşti,

când pe sub gene-ncep s-adune

tăceri în care te priveşti.

Şi toate plâng ca după tine

visând iubiri ce nu…

Am înţeles de ce frunzele se ofilesc uneori

pădurea trebuie să plângă de dorul tău,

preţuirea ei se rezumă la a-ţi îmbrăca

paşii cu frunze, cu lacrimi galbene mirosind a amurg

nu-i păsa că ramurile rămâneau dezbrăcate

simţea nevoia ca cerul să-i privească rădăcinile

şi odată cu ele umbra sărutului nostru scăpată

în iarbă, cădeau stelele pe umerii ei

şi noi ne roteam prin fuioare de vânt

muşcam din întuneric făcându-ne cărare

spre…

Întunericul aşternut peste frunze suspină

când stele cu vântul în raze îşi caută drum,

printre ramuri ce sprijină bolta senină

departe de visele lumii prefăcute în scrum.

Ici, colo, cărări printre umbre m-aşteaptă

să fiu călătorul pierdut într-o seară târziu,

să plec undeva într-un timp fără soartă

brăzdând întunericul dintr-un suflet pustiu.

Să mă pierd, să mă uit prin amurguri rebele

nimănui să nu-i spun de tăceri în…

Ucide-mă fără să-mi spui adevăratul motiv

nu-mi judeca faptele, toate dor în aceeaşi măsură,

să le spui ochilor mei că i-ai iubit

dacă plâng să nu-mi laşi chipul în lacrimi

păstrează-l cu tine, e al tău

lacrimile se sparg în cute de timp

şi anii nu pot fi înrămaţi în rămăşiţe de vise

ca o împăcare să-mi atingi obrajii

mă voi întoarce-n altă viaţă să-ţi culeg mângâierile

ce rămân mărturii sculptate în clipe,

nemuritoare clipe şi totuşi…

Am vrut să-ţi scriu despre câmpii cu maci,

despre mireasma lor în serile de vară,

de stele căzătoare în mâini de vârcolaci

în ceasurile nopţii când visul te-nfioară.

Era un fel de teamă care ardea prin mine

topind din loc în loc bucăţi din amintiri,

un timp ce-a putrezit pierzându-te pe tine

în templul unde macii înmuguresc iubiri.

Voiam să ştii, iubito, de ţărmul fără valuri

unde te-aştept…

De mult nu ţi-am mai spus că-mi este dor

de mersul tău lăsat tribut aleilor din parc,

de-atunci încerc prin timp să mă strecor

povara strânsă-ntre cuvinte s-o descarc.

Au ruginit şi stelele şi clipa veşnic rătăcită

pe tâmpla mea sărutul tău tresare uneori

şi nu ştiu de ce plâng când tu eşti prea grăbită

s-ascunzi singurătatea în rouă de prin flori.

De mult nu ţi-am mai spus cum mă găseşti,

cum cioburi din oglinzi…

Plec rătăcindu-mă în clipe,

în timpul care l-am pierdut

când fulgerul căzut pe-aripe

să-l port în vise mi-a cerut.

L-am pus în fiecare noapte

să-mi fie-aproape de tăceri

când prin livezile necoapte

stăteau miresmele de ieri.

I-am dat din ce nu am avut,

i-am dat amurgul dintre ploi

şi-ntr-un final i-am desfăcut

lumini pe umerii-amândoi.

Mă-ntorc în ani neliniştiţi

să regăsesc lumini…

În seara asta nu vreau să scriu despre iubire

o las să plece cu ultimul dangăt de clopot

pe cărarea de care-mi este teamă,

nu-mi voi dezveli inima, din ea încă se

prelinge sângele unde suliţa otrăvită a trădării

s-a înfipt inaite de răsăritul stelelor,

spuneai că nu paşii prin ţărâna tăcerii

sunt argumentul că nu putem exista,

cred c-ai avut dreptate, neavând vreo ţintă

murim la primul capăt de pod,

mâinile mele sunt încă pline de zori…

Poate nu merit să primesc crâmpeie de iubire,

sunt un biet ucenic la fierăria cuvintelor

şi nestiind să le rostesc în acelaşi anotimp

am impresia că totul se petrece-ntr-o iarnă

unde sângele capătă nuanţe de alb murdar,

mai grav este că pot iubi, că pot respecta

doliul plin de nobleţe când mi se oferă la schimb

deznădejde, indiferent de ce va fi

ultimul fluture în care-am crezut refuză zborul

poartă pe aripi teama că nostalgiile

nu-i vor aparţine…