Surâsu-ţi... fluturare de batistă

Când nu există “astăzi”, nu există.

Şi cerul ca o apă-ngândurată

Curgea dinspre mereu spre niciodată.

Iar noi ne roteam, ne roteam, ne roteam

Până lumina se-nvârtoşa pe geam.…

Să nu te-opreşti din mersul lin

când zorii păru-ţi despletesc,

cu tine stropi de rouă vin

ca un tablou frumos şi nefiresc.

Calcă uşor prin iarba-nrourată

când noaptea se retrage-n flori,

lăsând privirii tale-o poartă

s-o poţi deschide gândului în zori.

Deschide-ţi braţele să duci în ele

eternitatea clipei ruptă în fâşii,

când răsăritul plămădit din stele

dintre tăceri te-a aşteptat să vii.

Rămâi cu…

Copilăria mea

umbla prin rouă

desculță

sprijinind, primăvara, cu palma

cocorii

și-alerga odată cu norii

în rochii strângând romaniță.

Copilăria mea

desena rândunele și fluturi,

merii în floare și zorii,

ploi calde și greieri

în prag,

bunici legănând-o cu drag.

Copilăria mea

era o fetiță

cu ochii de iarbă

și maci în cosiță

privind cum Timpul torcea

nevăzutele fire-ale vremii…

La capătul privirii

trec turme de viţele

la primul lapte

pasc iarbă albastra, sunt

frumoase ca mamele tinere

eliberate de durere

durerea

a trecut în ţipătul pruncului

şi va sta acolo, nestingherită,

până intră în gară

ultimul tren

Mama surâde…

poate pruncul ei

va fi pescar de culori

sau sculptor de poeme în gheaţă

poate pruncul ei

va atinge…

Cu o durere fioroasă

ce-i strângea craniul,

descria în aer

cercuri nefiresc de ample.

A întors spatele

înainte să poată vedea

zbuciumul dinlăuntrul ochilor

cu umbrele ce se lungeau

şi timpul

topit în neant.

Cu ochii pironiţi în umbre,

se sfârşea într-un ritm alert.

Zăcea ghemuit

cu genunchii la piept

şi braţele în jurul trupului.

Cu faţa tensionată

într-o grimasă de spaimă,

maxilarele atârnau

şi ochii

i se rostogoleau sub pleoape.

S-a închis în sine.

Îşi consumase furia

în tăcere.

Copilul meu, izvor de veacuri,

Şi-al vieţii gri verde nervură,

Îţi iei puterea din adâncuri ,

Şi-nalţi ecou de viaţă pură;

Copilul meu, tu eşti lumină,

Din raze de soare şi stele

Şi, din privirea ta senină,

Se vor hrăni zilele mele;

Copilul meu, tu eşti răcoarea ,

Din dimineţile de vară,

Îmi ştergi in sufletu-mi dogoarea,

Mi-arăţi că viaţa-i floare rară;

Tu mă-nfăşori cu glas divin,

Mă-nveţi…

Punând

piciorul

pe

gâtul

fulgerului



Copilul

se

bucură



Ce jucării

luminoase



Mi-aruncă



Tata

din

cer



Costel Zăgan, Poeme infracţionale…

te-ai gândit niarne*

că-n fiecare dimineață renaștem

cu același dumnezeu circumscris în noi

sprijinindu-ne pe el

la fel cum cerul

își sprijină pe noi stâlpii de lumină

vechile obiceiuri

se hrănesc cu amănuntele acestei vieți

uneori…

în peşteră

aprind mâna dreaptă torţă

grăsimea degetelor a palmelor

mi se scurge pe braţ

rafale de lilieci mitraliază ecouri de urlet de lup

lumina pâlpâie pare a fi supărată

Chin Liu din China îşi duce la culcare copilul

busola temporală arată un nord oarecare

mâna-mi dreaptă doare şi miroase

curând ninge în caverna aceasta de doi lei

simt cum inima mi-este strânsă de o palmă…

E pentru prima dată când mă certi, nevinovat fiind

s-au rupt cuvintele prin gând, s-au dezlegat tăceri

şi tot la tine vin cu braţe tremurânde să-ţi cuprind

tristeţea ochilor rămasă-n umbra clipelor de ieri.

Nu ţi-am greşit, nu vreau nicicând să-ţi fiu povară

dar visele te-aduc în somnul meu cu fiecare noapte,

încep o altă zi când soarele în mine se strecoară

şi paşii răscolesc ţărâna ce-o lasă glasul între…

Eşti floarea albă din cireşul sufletului meu     

Pe care-l ud cu lacrima de dor aprins…

conturul luminii

pupila albă și blocul acela de…

Paşi răstigniţi pe caldarâm de brumă,

Paşi de martir scrumiţi din doi în doi,

Bând în avans din gloria postumă

Îşi sfredelesc avântul spre-napoi.

Simboluri se-ncruzesc pe-aceleaşi steme,

Blândeţea păcii are colţi sticloşi,

Tăcerile…

Nu mai era loc de iluzii.

Cuvintele se opriseră în gâtlej

şi nu putea

decât să numere

târâşul secundelor

cu muşchii gâtului şi umerilor,

să găsească puterea

de a rezista

până la următoarea

bătaie de inimă.

Îşi acceptase neputinţa...

cărările mă strâng…

Cu fruntea

frământată de griji şi confuzii,

viaţa îi aluneca printre degete

în amurgul ce se stingea rapid.

Legănându-şi

capul sfărâmat în palme,

nu mai simţea

decât un gol difuz

din trupul

scufundat.

O frică viscerală

umplea fiece secundă.