Frigul este gri

[Mihai Katin]

 

 

Frigul este gri între ziduri şi străzi,

Labirintul te vrea gol şi dârdăind,

Speriat şi grăbit,

Numărând paşii altora când subit şi inert

Mentalul împietreşte şi doar auzi

Cum ghiaţă îţi curge pe buze zâmbind.

Frigul este alb şi feeric,

Trece o clipă,

Dai din aripă

Pasăre polară pe un bulevard lucios,

Te atinge o umbră de jos,

Te fură oglinda argint din sticle rigide,

Visele cu alcovuri în cripte trec ca un abur, o vamă

Între focul din sânge şi dorul ce cheamă, straniu ecou,

Bufniţa polară  semnul cel  nou,

Frigul e gri, în spate ai aripi de înger prea greu,

Ridică privirea, sus Dumnezeu

Ştie că nu afli ieşire,

Poarta, uşa, fereastra,

Nu mai sunt…

Dumnezeu Îţi mângâie ochii şi o lacrimă

E alinarea până

La următoarea pedeapsă.

 

 

 

 

 

[Stanescu Valentin]

Mihai, tu mă iartă de cele ce-aşez peste griul din lume durere e-n toate-ale mele în stări ca un gol fără nume...

 

noiembrie-i  ud şi e rece

de suflet se prinde o gheară

toamna prea tristă ne trece

un câine prieten de-o viaţă

îmi plânge e-aproape să piară…

 

iar lacrimi tot curg şi mă seacă

se stinge încet poezia

tu viaţă tu viaţă săracă

eu vinovat fără vină -

unde-mi ascunzi bucuria????

[Vasilisia Lazăr]

Am vrut să citez ceva și n-am putut alege. Fiecare vers are ecou în sufletul cititorului. Atât de profund! Finalul e absolut remarcabil:

Dumnezeu Îţi mângâie ochii şi o lacrimă

E alinarea până

La următoarea pedeapsă.

Felicitări!

corect: gheață

[Chris]

mi-a placut mult. genul acesta de texte in freestyle cred ca ar fi bune de pus pe muzica de gen si ar fi niste hit-uri!

[Mihaela Popa]

pătrunzător, filosofic, frumos

[Stanescu Valentin]

Mihai, simt griul ce-mi intră sub piele şi ciuful ce îmi bate-n toacă sunt pedepsit de sus din stele să ard secundele în joacă...

 

 

                                                            m-am ’’încălzit’’ puţin în seară

                                                       cu universul minţii tale

                                                       în care recele coboară

                                                            să vămuiască totu-n cale

 

                                                            de n-ar fi sufletul în noi

                                                       am fi numai un sloi de gheaţă

                                                       dar goi îl tragem înapoi

                                                            şi-l rătăcim prin fum şi ceaţă...

 

[bolache alexandru]

O poezie în care parcă simți cum frigul te cuprinde, atât de puternice sunt versurile. Metafore alese cu grijă.

[Nikol MerBreM]

Un poem profund, un frig tragic, o lume labirintică, sisifică, în care singura alinare, Dumnezeu, pare a fi pauza dintre două chinuri! Și totuși, zidurile nu sunt unite cu cerul, există speranța, chiar dacă abia întrezărită, că Dumnezeu va smulge omul din labirintul înghețat. Fereastra, unica posibilă fereastră este, de fapt, decupată spre cer. 

Drag,

Nikol

[Ada Nemescu]

*poartă, ușă, o fereastră*

zbor sau fugă-n adânc, sau sus pe-o creastă

unde ne alină Dumnezeu

cicatrici lăsate de vreo pedeapsă

profund, așa cum ne-ați obișnuit, aDa

[petrut dan]

Finalul mi-a plăcut în mod special, după un parcurs liric bine gradat, am citit cu plăcere, stimă!

[Grig Salvan]

Înfrigurată poemă a frigului, dominator în univers, pătrunzând insidios în tot și în toate, în pietre și în inimi, în seve și în sânge. În frigul cosmic ce se-arată în felurite forme, sufletul și trupul se zbat să fie, să caute sens, să scape, să găsească ieșire într-un alt univers mai cald, mai luminos, undeva unde tronează Dumnezeu, cel ce dă mângâiere și alinare. O lectură interesantă. Interesantă și construcția versurilor cu rime aleatorii.