Se înseninează,

zorii se rânduiesc în ritmul inimii.

Nu se mai aud nici măcar

țipetele albatroșilor.

Cerul e sfâșiat de o umbră de nor

ce pare a fi copilul nopții.

Gândurile-mi aleargă

dezbrăcate de învelișul de gheață,

răsfățându-se sub o jucăușă suliță,

palidă încă, de lumină.

Cuvintele mi se nasc uluitor de repede,

moartea unuia este urmată de

un șir de…

,,Străine, ce gânduri te-aduseră pe-aceste țărmuri vântuite?”

mă întrebă bătrânul vânt al mării,

tot tremurând nervos din barba-i înspumată.

Nu-i răspunsei, priveam tăcut spre largurile nalte, ca să disting văzduhul de adânc;

Acolo unde-i…

O poezie în vers liber:

Când, din sufletul meu se revărsa iubirea,

în părul tău mirosind a toamnă

se oglindeau nuanțe fumurii-violete.

Privirea ta își potolise focul,

prevestind amurgul și frunzele căzătoare.

Ochii tăi adăposteau mistere,

eu pictam în acuarelă tabloul final,

misticul urmat de profan,

albul stins în umbre pe perete.

Când m-ai regăsit privindu-te,

ai clipit vinovat și nu ai plecat,

așteptând să mă petreci cu…

Uneori simt ochii copacilor

Cum se uită lung în urma ta

Şi clipesc uimiţi

Când le răvăşeşti verdele cu un surâs

Uneori simetria străzii

Este rama de argint fumuriu

Prin care se ridică toţi paşii în stoluri vibrând

De nelinişte şi foame

Foamea de secunde,

De minute în care

Cineva aruncă de sub nori cu firimituri de fericire

Şi cine nu ar vrea să fie o clipă porumbelul

Ori vrabia…

ți-am spus te iubesc

pentru ultima oară

trec podul în spectacolul apei

umbre aruncă monede

ar trebui mai puțin de un om

să le-ajungă

în fiecare seară îmi lași

ceaiul fierbinte geamul deschis

găsesc eu ceva

un semn infinit îmi trece prin inimă

teama de moarte –

iederă întinsă pe zidul

ieșit din pământ

felinarul împrăștie aceleași nuanțe

precum o boală de…

Sonet  XVIII   

Cine spune că în umbră e o simplă odihnire  

Că e simplă ezitare a rutinei ce te-nghite,

Nu știe că vreau adesea să bat drumuri pietruite –        

Nu șoselele umblate, ele n-aduc împlinire.

Nu vreau o rutină-n toate și nu port lumi amorțite      

Nu aleg o falsitate, nu vreau zile-n risipire,

Ci doresc numai dreptate și a soarelui…

Te recunosc, bătrân izvor,

Cu valuri lungi de cositor,

Ai nins acum arginți de Lună

În pletele-ți albe de spumă.

Doar tu-mi știai răscrucile,

Doar tu‐mi ferecai fricile

Încet, bucată cu bucată

Lăsându-le la altă poartă.

Izvor din moși strămoși adus,

Ce curgi din marginea de sus,

Descalecă de pe balaur,

Rămâi în matricea-mi de aur,

Prefă-te-n prințul…

Știi?

uneori și caii plâng omenește

când durerea

îi apasă pe coamele lor albastre 

cară răni a temnițelor întunecate 

îngropate adânc în sarcofage de fier...

tu, coboară odată cu capul din…

fă-mă Doamne iarăși tânăr 

fă-mă că nu am astâmpăr 

să-mi număr iubirile

și să uit trădările 

să stau iar fără să supăr 

într-o barbă de călugăr 

să-mi pieptăn puterile…

SONET LXVI 

Flori de tei cad rânduri, rânduri, Eminescu e-n români!

Printre valurile vremii el prin versuri ne învață,

Ramuri bat din nou în geamuri să ne limpezească-n ceață.

Când izvoarele suspină versul lui cu dor îngâni.

Iar Luceafărul veghează al nost neam în astă viață.

Codrul de-l păstrăm al nostru, vom fi mâine noi stăpâni

Peste lacul cel albastru, peste tot. De ce amâni

Tu, române, să fii falnic? Nu ceda când…

când eram copil

.

îmi imaginam

tot felul de ciudățenii

cum ar fi că puteam să fur cu ochii

așa la propriu

orice priveam și îmi doream

devenea pe loc al meu

ochii se dilatau

își întindeau tentacule invizibile

și înglobau

regurgitând mai târziu

.

de atunci am tot furat

jucării

avioane în zbor

și luna de pe cer

.

toate își aveau locul

în ochii…

suntem declarați oameni talentați

în dragoste

închidem un cerc de aer rarefiat

în spatele pereților înalți

de întrebările altora

viața percepe altfel imensa dorință

seducătoare incomprehensibilă

mai întâi mă urăști apoi mă iubești

ajuns pe val sufletul meu nu-și asumă

timpul verbelor

suportă o durere pe care nu și-o poate imagina

nimeni dacă n-a fost nevoit să ascundă ceva

n-o să…

Se zbat pleoape,
grele de mătasea genelor,
a patimilor...
Lacrimi agățate de suspine
se preling, scânteind misterios
peste pielea aromată de dragoste.
Flăcările apusului ard
iar noi, înveșmântați în lumina fierbinte
ne pierdem și ne regăsim
printre mângâieri și săruturi.
Clipe fără nume, fără trup
se jertfesc, fumegând
în brațele dorului nepotolit,
împătimit de amorul răscolitor!

Şi-a scos poetul

viaţa la licitaţie,

într-o amărâtă casă de-amanet din cartier

(de unde bani pentru Christie’s ori Sotheby’s

London?).

Voia să ştie câte parale

îi face pielea...

Pe cine dracu’ să intereseze

viaţa unui poet la aşa inflaţie de versuri?

A pierdut taxa de participare.

Mai bine o dona unui custode plictisit

de la muzeul cu fosile

din clădirea veche

deja…

                                                               Motto

’                                                            „Tăcerile și plânsul,  chiar rănile se trec

                                                               e grija timpului să le aline-n mers

                                                               o dulce mângăiere aduce al tău…