amurg

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

când din sufletul meu se revărsa iubirea
în părul tău mirosind a toamnă
se oglindeau nuanțe fumuriu-violet

privirea ta își potolise focul
prevestind amurgul și frunzele căzătoare
ochii tăi adăposteau mistere
eu pictam în acuarelă tabloul final
albul stins în umbre pe perete

când m-ai regăsit privindu-te

ai clipit vinovat și nu ai plecat
așteptând să mă petreci cu privirea
până la capătul apusului

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Aveți dreptate!

Nu am fost atentă!

Am ales opțiunea fără semne de punctuație și fără litere mari.

Mulțumesc frumos pentru atenționare!

[Vasilisia Lazăr]

Frumos, dar dacă tot ai decis să folosești virgula, de ce nu ai folosit și punctul? Eu am pus o variantă cu semne de punctuație și una fără. Dacă le punem, le punem pe toate, dacă nu, nu punem deloc.

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Mulțumesc frumos d-na Vasilisia!

Am corectat !

Vă mulțumesc pentru îndrumări!

[Vasilisia Lazăr]

Scrie vers liber!!!

[Vasilisia Lazăr]

În primul rând, trebuie ștearsă explicația de la început: O poezie în vers liber. Suntem pe un blog de poezie și oricine de aici știe să facă diferența între versul clasic și cel liber, deci nu numai că nu e cazul, dar sună și a jignire, nu știu cum să spun.

Poezia e chiar plăcută, dar nu-mi sună bine nuanțe fumurii-violete. Poate nuanțe fumuriu-violet, așa cum ai spune nuanțe albastru-violet, dar pluralul nu sună bine. Sau poți lăsa doar nuanțe fumurii sau doar nuanțe violet. În niciun caz nuanțe violete, nu sună bine. Părerea mea. 

Aș renunța, de asemenea, la versul misticul urmat de profan. Nu-i simt locul în acel tablou. Și aș umbla puțin la punctuație. De fapt, eu nu aș pune deloc. :) Și aș delimita primele trei versuri și ultimele patru.

Așa ar arăta poezia în viziunea mea:

Amurg

Când din sufletul meu se revărsa iubirea,
în părul tău mirosind a toamnă,
se oglindeau nuanțe fumuriu-violet.

Privirea ta își potolise focul,
prevestind amurgul și frunzele căzătoare,
Ochii tăi adăposteau mistere.
eu pictam în acuarelă tabloul final,
albul stins în umbre pe perete.

Când m-ai regăsit privindu-te,
ai clipit vinovat și nu ai plecat,
așteptând să mă petreci cu privirea
până la capătul apusului.

Sau așa mai sigur: 

amurg

când din sufletul meu se revărsa iubirea
în părul tău mirosind a toamnă
se oglindeau nuanțe fumuriu-violet

privirea ta își potolise focul
prevestind amurgul și frunzele căzătoare
ochii tăi adăposteau mistere
eu pictam în acuarelă tabloul final
albul stins în umbre pe perete

când m-ai regăsit privindu-te
ai clipit vinovat și nu ai plecat
așteptând să mă petreci cu privirea
până la capătul apusului

Dar e numai părerea mea. 

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Mulțumesc tuturor pentru comentarii!

[Mihai Katin]

Când m-ai regăsit privindu-te,
ai clipit vinovat și nu ai plecat,
așteptând să mă petreci cu privirea,
până la capătul apusului!   acest poem  final  este  superb!!!!!!!!

[bolache alexandru]

Nu cred că trebuie să mai scrii poezie în vers liber... Plăcută poezie...

[Gavrilă(David) Giorgiana Teodora]

Vă mulțumesc frumos!

Este o concluzie, un sfârșit îmortalizat în frumusețea nemuritare a apusului.

Nu lipsesc semnele finalului pasiunii, când se „simte” încheierea/prevestește finalul.

[Grig Salvan]

Un vibrant tablou al amurgului pictat cu sentimente, cu melancolie și gesturi însoțind pașii „până la capătul apusului”. Redus ca dimensiuni și cu economie de cuvinte, fără multă verbalizare, dar plăcut poemul.