Mă doare cerul când respir lumină,

Când se-ntretaie stelele sub mine,

De talpa-mi goală, licurici se-anină

Să nu mai uit cărarea către tine.

Mă-nchid în sânul alb al dimineții

Vorbele cad, sunt pietre pe trotuar,

Domol pășesc în raiul tinereții

Cu pașii mici ca într-un  sanctuar.

Și  clipe număr pe-un bătrân abac,

Nisipul…

Când macii roșii

se vor deschide petru a treia oară,

voi auzi sunetul divin al culorilor.

Când inima mea

va bate în ritmul Bolerou-lui

și ecoul ei va răstigni simțurile 

dezlănțuite fără voie,

când limitările conștiente 

se vor îneca în spuma aspră 

a gândurilor blocate,

atunci voi începe să trăiesc…

Trăiesc în cercul timpului meu,

Din acest univers intangibil,

Mă doare clipa, sufletu-i greu,

Aripi se frâng, invizibil.

Cuvintele zac, risipite pe câmp

Inutile și seci, fără soare,

Arse demult, în creierul tâmp,

Ostenit de lungă-așteptare

Și nu mă găsesc nici îngerii mei,

Strig din plămâni pe tăcute,

Nebună  coasă, vrei să mă iei

Dar zilele nu-mi sunt trecute.

Anii rămași erup…

Spune-mi că nu ai plecat, agitând norii de gheață,

Spune-mi și că m-ai iertat într-o altă dimineață,

Spune-mi azi ce va fi mâine,  dacă ne vom întâlni,

Ca un abur cald de pâine te-oi chema și-ademeni.

Paradisul  înspre  care mă îndrept adeseori,

Nu-i al meu, mereu dispare, mă îmbracă în fiori.

Mă condamnă la uitare  tot ce nu am spus cândva,

Somnul pleacă, nu am stare, de-aș mărturisi cuiva.

M-ai legat cu funii…

Într-un colț de lume, de îngeri uitat,

Departe, pe-o culme, sub un cer rotat,

Săvârșindu-și anii, un bătrân călugăr

Frate cu vulcanii, nu le găsea număr.

Pietrele  din juru-i, crăpaseră toate,

Bătrânul, cu leacuri și frunze uscate,

Cu pânză de rouă, culeasă  pe  zori,

Descânta copacii străbătuți de nori.

Nu-și spunea povestea nimănui, de fel,

Era aspru-n sine, se-ngropase-n el

Vocea-i de metal…

Când m-a trimis pe pământ,

Sursa Supremă mi-a încredințat

o misiune năucitoare.

Fiecărui suflet întâlnit să-i dau

o bucată din sufletul meu.

Păi cum, Doamne, așa, degeaba ?

Da, așa.

Și eu cu ce rămân, Doamne ?

Asta ți-e misiunea. Să găsești calea

prin care să dai și totuși, să ai.

. . . Și plecă în infinit.

Așa, deci.

Sursa mă vrea zdrențuită,

măcar ca lecție.

Dar, daca nu…

Sângeră, mă sângeră, mă străbate peste toate,

Mă ridic când fulgeră inima și nu mai poate.

Strigă-mă, mai strigă-mă, sunt aici, tu ești departe

De mă uiți, visează-mă, v…

Într-o zi pe înserat, m-apucă un dor nebun,

Să las totul terminat, dar să-mi iau și rămas bun.

Zis-făcut, n-aveam în casă nici pisică, nici cățel,

Și gândeam la idealul de a-mi fi stăpân de fel.

Doară singur și senin precum porțile de piatră,

Nu mai pot să beau un vin, timpul văd că nu mă iartă.

Iau în rucsac niște pietre, ce se spune că-s de leac,

Proptite pe lângă casă, de-mpliniseră un veac.

Le ridic  cu…

Stau în mijlocul reflectoarelor și continui

să sting pe rând, felinare, spre mirarea

ultimilor artiști care coboară cortina.

Felinarele pâlpâie ușor, într-un duios 

rămas bun și intră-n întuneric.

Eu, însă, știu că lumina lor are alt drum,

negândit, trasat de mâini nevăzute.

Mai știu că la capătul drumului,

flacăra nearsă izbucnește în mii 

de artificii, care pornesc spre alte

labirinturi, pe căile…

Alăptat la sân de zee și-nfășat în clar de lună,

În parfum de azalee, ursitoarele adună.

Fac în cerc vraja chemării, șoptindu-și secretele,

Pregătesc clipa serbării, aranjând planetele.

Să-l primească pe întâiul prinț de seamă în ținut,

Care stă la căpătâiul veacului ce a trecut.

Va fi cunoscut în soartă ca Prințul de Diamant,

Ce deschide-ntregii lumi porțile către Levant.

Să-l cuprindă o iubire, ursitoarele-i…

Cum să-ți descriu mâinele, femeie

Când  totul se acoperă de praf,

Din ce erai, sculptura unei  zee

Rămas-ai margine de paragraf.

Ridică-te, ia-ți soclul de regină

Tu nu ești generată din neant.

Cu pace-n ochi, o oază de lumină

Și germen vieții îi aduci constant

Născând, vii cu poveștile în lume,

Iar ăsta-i  edificiul tău suprem

Ești echilibrul, scrisă în volume

Legate-n piele sa nu…

Simt încă mierea buzei tale, 

Un pic de dulce-n colțul gurii.

Un rapt în formă de petale

Furate doar în noaptea murii.

Și tot îmi port pe frunte crima

De-a nu-ți răspunde la scrisori

Înțelesesem chiar din prima

Mesajul aspru ce-mi strecori

De-ar trece iadul tot, prin mine,

De șapte ori am să mă-nchin,

Când vorbele  devin  străine

Eu văd doar joc de arlechin.

A fost ce-a fost,…

Plutesc ușor, cu, stelele  sub mine.

În zbor șoptit, mi-e teamă că strivesc

Lumina ce abia într-un fir mă ține 

Pe rug de taină, ca să-mi amintesc.

Sunt rătăcită, luntre peste valuri

Plecate să loveasca-n piatra  dură,

Cu crestele conduse către maluri

De vânt dibaci risipitor de ură.

Pare furtună, jos, sub talpa mea,

M-agăț de ultima silabă de pe  Lună

Vin rubiniu în cani de lut aș bea,

Să mă…

E timpul să cuceresc spațiile,

misterioasele necunoscute.

E timpul să călăresc

vântul de Miazăzi,

în căutarea unui nou Sine.

Nu mi-a fost teamă

când Vâlva pădurilor

mi-a dat amenințător târcoale, 

nici când tornada roșie 

 mi-a pustiit  grădina cu safire.

Am primit torentul ploilor

într-un loc slab apărat

de vulturii mei golași.

Unde să plec?

De ce să plec?

Astăzi e ziua…

Știu să mângâi argila

până devine mătase.

Să-i macin fibra grunjoasă

și s-o înmoi în lacrimi.

Vasele mele toate plâng.

Când Luna își strecoară

prima rază să desfacă bezna,

ulcelele și oalele își prind mîinile,

horesc bucuria întâlnirii 

cu raiul conștiinței trezite,

cu raiul neadormirilor

și  al luminii veșnice.

Iar când sufletul meu va înceta

să se mai adape din

taina creuzetului, voi…

Știu.

A venit momentul ca circuitele să-mi ardă

la capacitatea lor genică.

De ce n-or fi făcut-o până acum?

Le-a fost teamă să nu-și consume telomerii

Trăiesc greșit în fibrilația zilelor de ieri,

așteptînd ziua de mâine să devină caducă.

Știu.

Iubirile mele s-au transformat

în fluturi albi și s-au disipat

într-un Univers hulpav,

care mi le-a luat fără

să-mi dea nimic în schimb.

Iar eu…

Sunt născută-n toiul iernii

Și tot iarna vreau să plec,

Să îmi iau ofranda verii,

Cu zorile să mă-ntrec.

Mă întreb câteodată

Focul, când va fi să-l sting

Și îmi vine-așa, deodată,

Stelele să le ating.

Și de colțurile Lunii

Să m-agăț încetișor,

Să am iar semnul minunii

De-a purta în suflet dor.

Du-te, mamă, și mă naște

Înc-o dată și-nc-o dată

Și, când vine Sfântul…

Mă duc și mă întorc pe o pagină goală.

Pândesc orice fir de gând

ce-mi intră în scenă.

Caii mei sălbatici s-au dus în slava cerului

să-și umple burțile cu jar stelar.

Am rămas iar singură,

pe un pământ, acum neroditor,

într-o plasă de cuvinte goale,

fără noimă, pe care le rostesc mecanic.

Bună ziua, doamnă!

Bună ziua, domnule!

Ce mai faceți? 

Eu nu fac nimic, aștept.

Miracolul Euterpei…

E luna-apusă-n ultimul pătrar

pe colțul de eter monocromatic,

Din efigia lui de mare star,

Îi tot surâde-un Venus enigmatic.

Nu e Pământul un rebel proscris,

Nu i se va mișca nici o maree,

Însă în stilul geological admis,

va fi atunci o importanta cheie.

Se vor trezi din Somnul Rațiunii

monștrii ce trec, izbindu-se-n atac

și nu vor pregeta s-asmută câinii

pe valurile-mulțimilor ce…

Deși sunt un maestru al faliilor dure,

arunc încet o urnă în care am tot ars

sentințe, amânări din colțurile-obscure

ale bietului suflet momit la un popas.

Au tot trecut lăsându-și amprenta spre citire,

în drumul străbătut prin ploi de nechemări

și mi-au redus ființa până la amorțire

tot numărând sub pernă atâtea nerăbdări.

Când totuși le-am trecut  prin malaxorul minții

hulpav le mesteca, cu foame…