Manifest

[Monica Pester]

Doar o silabă-a mai rămas de spus

Cât se rotește Gaia-n jurul ei,

Așteaptă de la Soare un răspuns

Din care să mai cearnă un temei.

Cu nou și vechi primim deja schimbarea

Cu nou și vechi adăugăm cuvinte,

Ne vine greu să ne rostim iertarea

Dar condamnăm pe cel care ne minte.

Din haosul generic ne-am născut,

Ne-am plămădit din lutul fecundat,

Intenție ne-a pus Cel Cunoscut

Când în Dumnezeire ne-a predat

Acum, grăbiți de veacuri de-ntuneric,

Stăm și-așteptăm cu mâinile la spate

Și-n lungul nostru somn, ades himeric

Respingem și lumina ce străbate

În cântec de baladă monetară

Zdrobim și rău și bunul deopotrivă

Dar nu vedem că-n sfera planetară

Sufletul nostru intră în derivă.

[Grig Salvan]

Un manifest cu rezonanțe biblice și filosofice, amplu ca un cântec în templu. Finalul e amenințător și rău prevestitor, ca un semnal de alarmă: „Dar nu vedem că-n sfera planetară/ Sufletul nostru intră în derivă.”

[bolache alexandru]

Mi-a plăcut mult! Lisia are dreptate! Versurile tale sunt din ce în ce mai frumoase!

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Am citit cu plăcere.

[Mihai Katin]

suntem plămădiți  din duh și cuvânt și aici  intervine  răul  mitic ce vrea sa ne altereze sensurile  primordiale,exemplific cu :

Acum, grăbiți de veacuri de-ntuneric,

Stăm și-așteptăm cu mâinile la spate

Și-n lungul nostru somn, ades himeric

Respingem și lumina ce străbate

[Monica Pester]

Incredibil cât de atent și punctual te apleci asupra fiecărui cuvânt, mesaj și emoție.

Mulțumesc cu sufletul plin, Lisia!

[Vasilisia Lazăr]

„Manifest” este o poezie profundă și reflexivă, care explorează teme legate de existență, schimbare, credință și condiția umană în raport cu cosmosul și divinitatea. 

Versurile „Doar o silabă-a mai rămas de spus”/ Cât se rotește Gaia-n jurul ei” sugerează un sentiment de finalitate, dar și de continuitate în comunicare și în ciclurile naturii. Se poate interpreta că oamenii sunt aproape de a-și exprima definitiv un adevăr sau o revelație.

„Așteaptă de la Soare un răspuns / Din care să mai cearnă un temei” indică o căutare de sens și înțelepciune din partea sursei supreme, simbolizată de Soare, adesea asociat cu divinitatea, lumina și adevărul.

„Cu nou și vechi primim deja schimbarea”/ „Cu nou și vechi adăugăm cuvinte” reflectă dualitatea și continuitatea în procesul de adaptare și evoluție a omenirii, precum și efortul de a găsi un sens în noile contexte.

„Ne vine greu să ne rostim iertarea/ Dar condamnăm pe cel care ne minte” arată conflictele interne, dificultățile în a ierta și tendința de a judeca pe alții, chiar dacă recunoaștem nevoia de iertare.

„Din haosul generic ne-am născut,/ Ne-am plămădit din lutul fecundat,/ Intenție ne-a pus Cel Cunoscut/ Când în Dumnezeire ne-a predat” evidențiază credința în originea divină și în creație, precum și conexiunea noastră cu divinitatea, ca fiind creați din lut, dar cu intenție divină.

„Acum, grăbiți de veacuri de-ntuneric,/ Stăm și-așteptăm cu mâinile la spate” sugerează o stare de pasivitate sau așteptare, în contextul unei perioade de întuneric spiritual sau existențial.

„Respingem și lumina ce străbate/ În cântec de baladă monetară/ Zdrobim și rău și bunul deopotrivă” indică o respingere a adevărului sau a luminii, precum și distrugerea valorilor, atât bune, cât și rele, în contextul materialismului și al superficialității.

Versul „Sufletele noastre intră în derivă” încheie poezia cu un avertisment despre starea de confuzie și de pierdere spirituală a umanității, în fața haosului și a valorilor perimate.
Așadar, poemul de față este o meditație asupra condiției umane în raport cu divinitatea, natura și lumea materială. Poeta exprimă nevoia de înțelepciune, iertare și lumină, dar și critica la adresa superficialității și a respingerii adevărului. În același timp, poezia transmite un apel de conștientizare și de revenire către valorile spirituale pentru a evita ca sufletele noastre să se rătăcească.

Mi-a plăcut, scrii tot mai bine, Monica.

La ultimul vers, avem aritmie.