Timpul meu

[Monica Pester]

Trec zilele toate, cu umbrele lor,

Și-și adun-amprentele, istovitor,

Unele stau, dar altele zboară,

Să-mi nască în sânge o floare rară,

Se-ntind pe lespezi reci ca și boala

Sau râd în soare uitând răscoala

Anilor grei ce mă strâng în spate

Și-a amintirilor adânc îngropate,

Mă uit în jur să-mi găsesc o cale

Dar nu văd decât molecule goale

Ce se zbat puternic în interior

Lăsându-mă, doar, să respir ușor,

O teamă de ieri mă încrâncenează,

În aura albă ce mă luminează

Fărâma de suflet să mi-o întărească

Iar totul ce vine să și poposească.

Aștept viitorul ca pe-un salvator,

Să-mi ofere viața un drum mai ușor,

Culegând din roade, multele ce sunt

Să nu pier golită de pe ăst pământ.

[Chris]

framantari asa ca de final de inca un an trecut. :)) Sarbatori fericite! 

[Grig Salvan]

Teama de timp și de trecere „de pe ăst pământ” naște frământări și gânduri amestecate sumbre, dar și luminoase. teama de a nu prinde nimic din fluxul prin care trecem, de a rămâne „goi”, fără „roade”. Interersantă d eviziunea asupra timpului oarecum întoarsă pe dos față de percepția obișnuită: teama e mai degrabă una de trecut, „o teamă de ieri” și nu de viitor, de necunoscut, cum se întâmplpă de obicei. Dimpotrivă, viitorul e luminos, așteptat „ca un salvator”, ca un deschizător de „un drum mai ușor”.