În locul meu din Calea Lactee

Cioburi de vise din vis!

Un soare se năruie în ceruri oglindite...

Ani de lumină zăbovesc să renască din hău

Vechi forme greu de uitat

Din care lipsește orice urmă de viață!

Se spune că trecutul se risipește

Ca fumul măturat de timp

Ochii odată ce priveau depărtarea

Acum pierduți în schimbare

Văd fumul care se…

Când mă cuprinde dorul de satul meu iubit

De vatra strămoșeacă unde-am copilărit

Aud iar glasul mamei ce mă chamă

Să mă întorc acasă, să n-am teamă!

Acolo la izvoare printre coline verzi

Prin lanuri unduinde și pomii din livezi

Pe unde-n fiecare vară eu alergam năuc

Câmpul de sânziene codrul și râul mă strigă să mă duc!

Nu am uitat o clipă de unde am plecat

Biserica și țintirimul, școala și oamenii din sat

Sunt temelia sufletului meu…

În fiecare primăvară ghioceii
Împrumuta albul pur al zăpezii,
În fiecare primăvară
Brândușile și viorelele împrumută
Albastru din seninul cerului,
Toporașii, zambilele și firavele frezii
Au împrumutat culorile sentimetelor mele
Începând cu primul buchet
Pe care ți l-am dăruiit
Cu bucuria celui care a știut culege
Sufletul florii, care pentru el
Nu se ofilește niciodată...

Și totuși,  dincolo

E un șirag de cristale

Care ne aparțin

Ca-ntr-o oglindă

A unui lac fără prund...

Culorile zilei

Strânse într-un…

Eroii nu mor niciodată

Lor le-a rămas sub glie inima să bată...

Când ultima privire în ceruri îngropată

Pierdută-n câmp de bătălie

Coboară lin în fiecare primăvară

Ocrotitor, peste întreaga țară

În fiecare om, pe fiecare vatră

Prezența lor e veșnic vie

În crucile de lemn și piatră

Înălțate ca pioasă amintire

În curtea bisericii din fiecare sat,

Perpetuu, mai presus de fire

Recunoștința noastră i-a întrupat...

În orice zi…

Din nou acum în miez de vara

La Tine mă închin, sfântă fecioară

Icoana Ta e străjuită-n soba mare*

De-un vas cu flori și candela cu untdelemn

La noi în sat e mare sărbătoare

Bat clopotele: chemare și îndemn

Să ne rugăm cu mic cu mare

Și pentru morți și pentru vii

Pentru belșug și bunăstare

Să fim feriți de rău și de stihii

Și sănătoși să fim, să-n-avem nici o rană...

În scaunul bisericesc, de lângă strană

Moștenit din moși…

                                                                                                   după un motiv de Rainer Maria Rilke

Eu nu mai număr pe cer stele

Și nu mai vreau s-ascult povești

Ca-n visele copilărești

Când alergam prin lanuri

Să culeg maci roșii și-albăstrele

Credeam

Că frumusețea la timp culeasă

Curăță grâul de neghină

Și viața e frumoasă!

Când mă trezeam din somn

Într-o…

Se lasă iarăși ceața și-n ceruri e târziu

Se răscolește mâlul în sufletu-mi pustiu

Ca-n lacuri colmatate cu nuferi mari pe margini

Conglomerat de vise și imagini

Și nu mai pot din nou să număr

Clipe, prin care umăr lângă umăr

Am rătăcit pe drumul hărăzit

Până ce timpul pentru tine s-a oprit...

La marginile ploii te așteptam ades

Te bănuiam printre perdelele de stropi

Stăteam în soare și nu am înțeles

Iluziile pierdute-n ochii mei…

Tuturor colegilor un Paște fericit!

Aprins e cimitirul de lumini
În miezul nopții, sus pe deal
Aduse din biserică în mâini.
(Acesta-i obiceiul în Ardeal)
Și morți și vii
Ca-n fiecare an luăm lumină
Bătrâni, părinți, copii
Cu moartea pe moarte călcând
Noi așteptăm Mesia să revină
Sub nimbul său ocrotitor și blând...

E primăvară!

Golul înghețat din sufletul meu

De anxietăți și disperări iernatice

Este topit de căldura umbrelor

Pe care le-am iubit și care m-au iubit...

Aș vrea din nou ca în copilărie

Să ajung în Poiana luminată din pădurea

în care ne-a dus să culegem flori

În ziua de Paște,

ca să nu mergem la biserică,

Doamna învățătoare...

Acum imaginea aceea

juxtapusă peste Primăvara lui Botticelli

Cu frumusețea imperfectă a zeiței…

Încă nu poți să înțelegi

Că se topește neua în Bucegi

Brândușele, zambile, frezii, ghiocei

Din tainice adâncuri se ivesc

Să mergem, să culegem, să le iei

Și atunci să-ți spun că te iubesc

Timid, senin, pe îndelete

Cum repetam în gând atât de des

Ca Duhul Muntelui și Dragobete

Să fie martori că ai ințeles!

Unde sunt zilele
Din care pare că lipsesc?
Mă mai aștepți la margine de vis,
În peisajul acela pitoresc
În care nu există compromis?
Tu m-ai uitat, eu te-am uitat
Timpul a ars cu  nepăsare
Păcatele născute din păcat
Dar a rămas
Speranța fiului sacrificat
Că reînvie tot ce moare...

Ca un efeb am alergat

alături de tine spre gară

Ajuns  în ultima clipă,

pe geam priveam

peronul trist de afară

Ultimii  călători 

urcau agitați în vagon

Te-am zărit într-un colț

de peron

Cu brațul ridicat

ca un gest nepătruns

Zâmbeai fericită

că-n final am ajuns

și am urcat

totuși în pripă...

Nu bănuiai,

că într-o clipă

Acest tren,

în umbra unei tainice…

                                                                                  Motto: Eminescu n-a existat       Marin Sorescu                              

 Eminescu nu-i o țară   

 Prea făcută de ocară 

 De găgăuți și sicofanți  

 De demagogi și falși magnați 

 De hoții îmbrăcați în magistrați

 De îmbuibații cinici  fără școală   

  Urechea ce minte și ochiul  ce înșală!

  Eminescu este codrul cu izvoare…

Pendulez între două realități
Știu sigur, una e imaterială!
Între anul ce trece și cel care vine
Secundele se scurg prin mine
Ca-n orologiu dintr-o catedrală
Hărăzită cu minuni ...
Acum,
din timpul pentru amândoi
Petrecut pe același drum
Cad lacrimile unei noi confesiuni:
Eu ți-am greșit
Prin anii ce-au trecut întregi
Cât te-am iubit...
Dacă nu crezi, nu înțelegi!

                                                     Antoniei

M-ai întrebat de multe ori,

De ce se aștern ca fulgii de zăpadă

Petalele din florile de măr

Când vin colindătorii în ogradă?

De ce se aud cântări și pe pământ și-n cer,

Odată cu Crăciunul, de cu zori?

Tu iartă-mă te rog, nepoată

N-am reușit să-ți dau nici un răspuns

Și n-am să îti răspund vreodată.

La întrebările pe care mi le-ai pus:

Ce-i leru-i…

Luminile-s aprinse-n țintirim

Și pițărăii trec din poartă-n poartă

Cât obiceiurile-s încă vii, noi nu murim...

În fiece Ajun renaștem ocrotiți de soartă!

Cu zori de zi și flori de măr

Și cu credință-n Dumnezeu

Îmi crește-n suflet iar copilăria

Acum am părul alb, într-adevăr,

Odată cu copiii cânt și eu

Că pentru noi, s-a întrupat Mesia.

Cu fiecare an când vin colindătorii

În sat răsună, pe drumul nins…

Simt veșnicia din cuvinte

In graiul nostru strămoșesc

Cu dor, cu glie, cu morminte

Cu tot ce crește-n plaiul românesc

Acest tărâm din care mă trag eu

Cuvintele în care eu gândesc

Sălășluiesc in suflet și în gând mereu

Cu glasul mamei, cu întâiul „te iubesc”.

Cu obiceiuri sacre, cu credință

Cuvintele din graiul nostru sfânt

Cu tot ce-i viu și tot ce-i neființă

Vor dăinui în veci pe-acest…

Iubita mea

ești ca o insulă pustie,

în care se ascund eternități

din care izvorăște apa vie,

speranța fiecărei dimineți...

Din vălul amintirilor uitate

Dă-mi o fărâmă de eternitate,

Speranțele,

pe care ni le-am pus

în clipele pierdute în eter

Când ne rugam

și ochii tăi priveau în sus

Ploua invers de pe pământ în cer...

Iubită tu ai fost

surâsul liniștit pe care vreau să-l regăsesc

În fiecare loc, în care eu…

Ce-o fi cu zilele

Din care pare că lipsesc?

Orașul doarme ca o pisică

ghemuit la poalele Dealului Viilor

S-aude prin liniștea nopții orologiul

Bisericii cu două turle...

Orașul fără mine-i mort!

Pe apa cuminte a râului

Între cele două poduri

Trec lebede albe...

Și iar îmi vine să caut

prin ploaia de cuvinte

care mă compun

versurile lui Apollinaire:

„Frumoase zile,

Șoareci ai timpului

Voi…