Tuturor colegilor un Paște fericit!

Aprins e cimitirul de lumini
În miezul nopții, sus pe deal
Aduse din biserică în mâini.
(Acesta-i obiceiul în Ardeal)
Și morți și vii
Ca-n fiecare an luăm lumină
Bătrâni, părinți, copii
Cu moartea pe moarte călcând
Noi așteptăm Mesia să revină
Sub nimbul său ocrotitor și blând...

E primăvară!

Golul înghețat din sufletul meu

De anxietăți și disperări iernatice

Este topit de căldura umbrelor

Pe care le-am iubit și care m-au iubit...

Aș vrea din nou ca în copilărie

Să ajung în Poiana luminată din pădurea

în care ne-a dus să culegem flori

În ziua de Paște,

ca să nu mergem la biserică,

Doamna învățătoare...

Acum imaginea aceea

juxtapusă peste Primăvara lui Botticelli

Cu frumusețea imperfectă a zeiței…

Încă nu poți să înțelegi

Că se topește neua în Bucegi

Brândușele, zambile, frezii, ghiocei

Din tainice adâncuri se ivesc

Să mergem, să culegem, să le iei

Și atunci să-ți spun că te iubesc

Timid, senin, pe îndelete

Cum repetam în gând atât de des

Ca Duhul Muntelui și Dragobete

Să fie martori că ai ințeles!

Unde sunt zilele
Din care pare că lipsesc?
Mă mai aștepți la margine de vis,
În peisajul acela pitoresc
În care nu există compromis?
Tu m-ai uitat, eu te-am uitat
Timpul a ars cu  nepăsare
Păcatele născute din păcat
Dar a rămas
Speranța fiului sacrificat
Că reînvie tot ce moare...

Ca un efeb am alergat

alături de tine spre gară

Ajuns  în ultima clipă,

pe geam priveam

peronul trist de afară

Ultimii  călători 

urcau agitați în vagon

Te-am zărit într-un colț

de peron

Cu brațul ridicat

ca un gest nepătruns

Zâmbeai fericită

că-n final am ajuns

și am urcat

totuși în pripă...

Nu bănuiai,

că într-o clipă

Acest tren,

în umbra unei tainice…

                                                                                  Motto: Eminescu n-a existat       Marin Sorescu                              

 Eminescu nu-i o țară   

 Prea făcută de ocară 

 De găgăuți și sicofanți  

 De demagogi și falși magnați 

 De hoții îmbrăcați în magistrați

 De îmbuibații cinici  fără școală   

  Urechea ce minte și ochiul  ce înșală!

  Eminescu este codrul cu izvoare…

Pendulez între două realități
Știu sigur, una e imaterială!
Între anul ce trece și cel care vine
Secundele se scurg prin mine
Ca-n orologiu dintr-o catedrală
Hărăzită cu minuni ...
Acum,
din timpul pentru amândoi
Petrecut pe același drum
Cad lacrimile unei noi confesiuni:
Eu ți-am greșit
Prin anii ce-au trecut întregi
Cât te-am iubit...
Dacă nu crezi, nu înțelegi!

                                                     Antoniei

M-ai întrebat de multe ori,

De ce se aștern ca fulgii de zăpadă

Petalele din florile de măr

Când vin colindătorii în ogradă?

De ce se aud cântări și pe pământ și-n cer,

Odată cu Crăciunul, de cu zori?

Tu iartă-mă te rog, nepoată

N-am reușit să-ți dau nici un răspuns

Și n-am să îti răspund vreodată.

La întrebările pe care mi le-ai pus:

Ce-i leru-i…

Luminile-s aprinse-n țintirim

Și pițărăii trec din poartă-n poartă

Cât obiceiurile-s încă vii, noi nu murim...

În fiece Ajun renaștem ocrotiți de soartă!

Cu zori de zi și flori de măr

Și cu credință-n Dumnezeu

Îmi crește-n suflet iar copilăria

Acum am părul alb, într-adevăr,

Odată cu copiii cânt și eu

Că pentru noi, s-a întrupat Mesia.

Cu fiecare an când vin colindătorii

În sat răsună, pe drumul nins…

Simt veșnicia din cuvinte

In graiul nostru strămoșesc

Cu dor, cu glie, cu morminte

Cu tot ce crește-n plaiul românesc

Acest tărâm din care mă trag eu

Cuvintele în care eu gândesc

Sălășluiesc in suflet și în gând mereu

Cu glasul mamei, cu întâiul „te iubesc”.

Cu obiceiuri sacre, cu credință

Cuvintele din graiul nostru sfânt

Cu tot ce-i viu și tot ce-i neființă

Vor dăinui în veci pe-acest…

Iubita mea

ești ca o insulă pustie,

în care se ascund eternități

din care izvorăște apa vie,

speranța fiecărei dimineți...

Din vălul amintirilor uitate

Dă-mi o fărâmă de eternitate,

Speranțele,

pe care ni le-am pus

în clipele pierdute în eter

Când ne rugam

și ochii tăi priveau în sus

Ploua invers de pe pământ în cer...

Iubită tu ai fost

surâsul liniștit pe care vreau să-l regăsesc

În fiecare loc, în care eu…

Ce-o fi cu zilele

Din care pare că lipsesc?

Orașul doarme ca o pisică

ghemuit la poalele Dealului Viilor

S-aude prin liniștea nopții orologiul

Bisericii cu două turle...

Orașul fără mine-i mort!

Pe apa cuminte a râului

Între cele două poduri

Trec lebede albe...

Și iar îmi vine să caut

prin ploaia de cuvinte

care mă compun

versurile lui Apollinaire:

„Frumoase zile,

Șoareci ai timpului

Voi…

                                           după o rugăciune a Părintelui Arsenie Boca

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Doamne, cel ce vii între oameni în taină

Alungă-ne din cuget și din suflet a gândurilor rele umbră

Să nu Te ținem ca în temnițe: bolnav, flămând și fără haină

Dezleagă-ne de patimi, de păcate și de îndoiala sumbră...

Doamne între oameni în taină când vii

Ferește-ne de ispite în fiecare ceas

Că și noi Doamne…

Rotire-i noaptea asta, rotire și îndemn

Când stele cad inerte în crucile de lemn

Și heruvimi prin slavă duc flori de soare-n mâini

Iubirea luminează! De ce căutăm lumini?

Lumina nopții trece prin suflete-n pustiu

Tot străbătând prin veacuri din tată-n fiu

Din tată-n fiu...

Rotire-i noaptea asta, rotire nesfârșită

În cercul de întuneric, lumina e trăită?

Trec florile prin soarele de april

Și-n nesfârșita lor singurătate se închid

Așa cum trece plânsul de copil

Cu jertfa Anei închis în fiecare zid

În fructe stropi de soare cad

Trecerea vremii mă înfioară

Semințe se rostogolesc spre nou răsad

Trec alte flori în altă primăvară

Doamne, tinerețea mea

A zburat ca pasarea

(doina bănățeana)

Ca într-o oglindă caut mereu

Cu mâna după luciu întinsă

Să mângâi geana adormită

A geamănului meu...

Și totuși dincolo 

E un șirag de vechi cristale

Care, concret nu-mi aparțin

Metamorfoze ideale

Pecetluite în…

                               Speranța alungă până și tristețea morții”

                               Preot anonim

Nu moartea mă înspăimântă, Doamne

Când trec umil prin ceasurile reci

Cu sufletul închis în triste toamne

Și gânduri prinse-n idealuri seci!

Vreau zilnic să câștig un strop de libertate,

Legat prin mii de funii de trecutul mort

Și agresat de hăul de…

 

Din care colț de vise tâmpe ai apărut târâș?

Sfioasă și plăpândă pe firmamentul calp,

Fosforescentă urmă pedantă într-un afiș

Cu sclipitoare stele peste bălaiu-ți scalp!

Ce artificii stranii te-au zămislit interactiv?

Concepții limitrofe din refulări mondene

Rutine generoase ți-au pus un bust sportiv

Pășește dezinvolt, fii curajoasă, nu te teme!

Șoferi bătrâni și hulpavi, ecranul îl scanează

Cu ochi blegiți de vremuri și dilatați…

                                                              De la un gând de Rainer Maria Rilke

De hăul ăsta, cum să treci?

E toamnă și-n ceruri e târziu

Cad frunze moarte pe poteci

Și se strecoară-n sufletul pustiu

Când vântul degetele-și plimbă

Peste culoarea toamnei

Nespusă în vreo limbă...

Și totul cade-n Univers

Dar timpul nu se mai amână

Cum poți cuprinde…

În satul meu arhaic

Cioplit în diadema dealuri verzi

Se spun povești

În care Tu nu crezi....



Se spune ca acolo, după deal

De multe ori

Venea la stână Decebal

Să poposească la păstori

Gusta din țuică și mâncare

Gătită special de sărbători...

Și închina cu fiecare....



Aici în sat

Sunt casele pustii

Iar holdele-s cu mărăcini

Ogrăzile nu au copii

Plecați sunt toți printre străini

Și nimenea nu mai…