Plătesc minotaurul

[Mihai Katin]

 

Plătesc minotaurul

Să agaţe femei frumoase

Când mergem în gangul Căii Lactee,

Vreau să aud naiadele urlând,

Să fiu măcar o dată în ultimul balamuc,

De-o câinească dorinţă

Să-mi ascut toţi caninii

Şi să urlu carismatic la prima stea

Care-mi va cădea în braţe,

Acum voi fi ne poetul

Desfăcând şampania,

Beţia începe în ceruri

Şi ploaia are mireasma de bacantă

Tăvălită în noroiul galaxiei,

Pe geamuri curg şiroaie

Lacrimi, cuvinte, neînţelesuri

Minotaurul desface fulgere,

Naiadele sunt în delir

M-au aruncat

Dincolo de starea lor incendiară,

Am adormit

Şi tramvaiul duce în depou

Un corp, un vis, un ecou,

Şiroaie curg lacrimi, cuvinte, ascultări,

Spăl străzile, ziduri, vă alung,

Vă inund,

Vreau să mângâi singurătatea

În goliciunea ei lacustră,

Dezlegată

Din umbrele câinilor

Aleargă  strigând lasciv  minotaurul

Si amândoi se pierd in labirintul   prin care trec uneori

Sa-i  vând  Ariadnei  firele subţiri

Din care pescarii inimii fac plase

În care  se prind sufletele fugind  de minotaur

Prin  mările  uitării.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

[Chris]

frumos! mi-a placut foarte mult imaginea de la final. 

[bolache alexandru]

O poezie semnată de un autor experimentat care în jocul lui atinge imagini fantasmagorice de o putere creativă deosebită. Mi-a plăcut!

[Vasilisia Lazăr]

Un poem incandescent, dens și tumultuos, baroc aproape, un amestec de mitologie, instinct vital și lirism dezlănțuit, care transformă mitologia, erosul și realul cotidian într-o viziune suprarealistă de mare intensitate. Imaginile mitologice și cosmice („plătesc minotaurul”, „gangul Căii Lactee”, „naiadele”, „Ariadna”) sunt puse într-un context urban și chiar decadent („balamuc”, „tramvaiul duce în depou”), ceea ce creează un contrast fascinant. Poemul pulsează de dorință, beție, strigăt, delir. Are forță de manifest, de „explozie” lirică. Mitologia clasică se împletește cu cotidianul („tramvaiul”, „șampania”), dând naștere unei lumi halucinante, unde sublimul și grotescul coexistă. Finalul cu Ariadna și firele inimii reîntoarce poemul spre simbolul clasic al labirintului, dar reinterpretat: nu salvarea, ci pescuirea sufletelor rătăcite. Chiar dacă e încărcat și haotic pe alocuri, tocmai acest „balamuc” imaginativ îi dă savoarea. Este un text care impresionează prin forța imagistică și curajul de a amesteca registre aparent incompatibile, un labirint liric în care cititorul rătăcește fascinat și din care iese cu sentimentul că a participat la un spectacol al excesului și al frumuseții. Cred totuși că ar câștiga și mai mult prin condensare și prin eliminarea câtorva imagini redundante. 

[Grig Salvan]

O devrăjire brutală a universului printr-o plonjare în tainele lui cu toate metehnele ființei umane, hiperbolizate și extinse la proporții cosmice. O lectură palpitantă ca o aventură mitică..

[Ada Nemescu]

Ce stare febrilă, ce versuri suspendate  între clipe...

Vreau să mângâi singurătatea

În goliciunea ei lacustră,

Dezlegată

Din umbrele câinilor

impresionant! aDa

[Costel Zăgan]

Poezia se expune, expunându-ne: rănile și frumusețea. Vers cu vers.

[Cornaciu Nicoleta Ramona]

Superb! 

[Mihai Katin]

domnule ce ai cu minotaurul,este protejat de WWF si tinut la secret pentru ca ar bulversa  liota de adepți  al sexului aleatoriu,cat despre naiade ar trebui sa te interesezi,sunt dame  serioase, nu  umbla ca tine noctambul și bezmetic prin tramvaie...hal poet!