Nu-mi frânge inima cu văzduhul,

[Maria Mitea]

Nu-mi frânge inima cu văzduhul,
nu mă cuprinde
la piept,
nu-mi șopti de parcă ți-i rușine de noapte,
nu te mai ascunde în ochi, stol de păsări călătoare, dau norii la o parte, fără să poată privi înapoi,
dispar                     se duc                                  pleacă                               cu zarea
nu-mi șopti, nu mă-mbrăca în cuvinte,
nu știu să citesc, nici să scriu
    - sunt doar umbra unui visător doborât de lumină -

fiecare cu strigătul său, cu stolul său, - fiecare
pe partea lui de lume,

pietrele
ne așteaptă în vale la râu, să-i punem cercei,
să creăm opere de artă
să oprim clipa, și apa să nu se mai schimbe

în vin,
nu-mi mai spune să te mângâi, și măcar cu-n singur gând, ultima dată, să te ating, măcar c-un strop de tristețe,
nu mai cerși,
nu-mi șopti de parcă ne-am întors să tăiem grâul cu secera, să prefacem snopii în stropi,
să ne cheme clopotele,
și muzele să râdă de noi,

nu-mi șopti de parcă ți-i rușine de stele, îți ascunzi buzele-n păr, brațele se-mpletesc în coloane,
se-nalță la cer, și
lumea de-abia începe să depene ninsoarea, și sânii înfloresc, și laptele curge râuri, ca ploaia, printre priviri, în afara timpului palmele se-ascund în iarba timidă, în primul sărut se-ngroapă zvâcnirea, izvoare de uitare și somn, fără aripi, liniștea coboară deasupra noastră, și e atât de bine, e atât de bine,
e atât de bine
să plângem fără să fi auzit de iubire, e atât de bine să plângem fără să fi auzit de voaluri albe duse de vânt, doar visul face primii pași, și sânii înfloresc ca viforul la geam, și laptele curge râuri
printre văi curge
           - ca umbra unui visător doborât de lumină - 
curge
și
nu-ți cunosc scrisul, și
nu-ți cunosc semnele, nu-ți duc nici crucile -
citesc doar în lacrimă,
în sânge plantez vise, în sânge plantez vise, ca orbul, pipăi razele când răsar, și când apun ascult foșnetul frunzelor, și
mă uit cum lumina țese umbrele, și țese, și țese, să răsfețe noptile, țese, harnica țese, să răsfețe pustiul, că
dacă umbrele ar muri,
că dacă umbrele ar muri, și soarele ar muri, și nici ploaia nu se va mai întoarce niciodată,
și nici apa nu se va mai face vin,

sunt doar un visător doborât de lumină,
fiece fir de praf pe care-l atingi îți îmbracă ochii cu mantia unei dimineți din povești,
regi și regine, mânuim vânturile -
                                                              *la revedere, călătorule, la revedere

soarele meu,
nu-mi frânge inima cu văzduhul,
ești liber să te împrăștii ca ceața,
ești liber,
pleacă, dacă îți pasă, te rog pleacă, nu mă ridica la cer,
sunt doar umbra unui visător fără glas,
și la ce folosește bocetul, când lacrimile nu seacă niciodată, și curg
doar spre inima pământului, când
numai tu, soarele meu, schimbi apa în vin,

nu-mi frânge inima cu văzduhul,
nu mă cuprinde
la piept,
nu-mi șopti de parcă ți-i rușine de stele,
nu te mai ascunde în ochi, un stol de păsări ești,
fără să poată privi înapoi,
dispar                               se duc                   pleacă                                cu zarea

și fiecare

fiecare rămâne cu strigătul său,

                                               - fiecare rămâne
pe partea lui de lume,

nu-mi zdrobi inima cu văzduhul,
ești liber să te topești ca sarea,
ești liber,
pleacă, dacă îți pasă, te rog dute cu toamna, și nu te mai uita la cer

       - sunt doar umbra unui visător doborât de lumină - 

[Maria Mitea]

Mihai, mulțumesc mult te trecere! Mă bucură, :) 

Nu m-am gândit la genul visătorului: M, F, 

spui doar ultimul vers să fie la feminin ”...umbra unei visătoare...?

[Mihai Katin]

sunt doar umbra unei visătoare doborâtă  de lumină -de  celei cd ce nu asa,ar reflecta mai bine  personalitatea  celei ce a scris poemul

să plângem fără să fi auzit de iubire

ca umbra unui visător doborât de lumină

nu-ți cunosc scrisul, și
nu-ți cunosc semnele, nu-ți duc nici crucile -
citesc doar în lacrimă,

soarele meu,
nu-mi frânge inima cu văzduhul,
ești liber să te împrăștii ca ceața,....am ales aceste elemente ale compoziției lirice penduland intre un monolog  si un prezumtiv dialog  al feminității   ce-si aduna  toate rosturile iubirii din acel natural necesar,este dorinta,este pierdere si o anume durere ,este o proza poetica inspirat  așternută  sub o stranie  premonitie:

dispar se duc pleacă cu zarea

iar ca poemul sa fie  plin de acea feminitate  extraordinara  eu prefer acest final:

- sunt doar umbra unei visătoare doborâtă de lumină ....