La Ulmeți

[Burtea Corina-Elena]

Mergem vioi printr-un verde nesfârșit de proaspăt de-a lungul unui pârâu încă destul de lent. Drumul de țară pare a se adânci între dealurile mari și rotunde, făcându-ne să ne simțim din ce în ce mai mici. Mi-e limpede că urcușul va deveni mai greu abia după ce vom ieși din nou dintre burțile dealurilor, acolo unde părăsește drumul valea pârâului și de unde se arată două siluete de câini. Coboară spre noi dând din cozi, liniștiți. Unul se duce spre vale iar celălalt mai pierde timp în jurul nostru până trecem de gardul casei lui, făcut din pari rari și groși, de după care se ițesc curioși doi copii cu obrajii roșii de joacă.

Sunt rotofei și frumoși ca două mere coapte strălucind pe ramură. Au exact înălțimea vajnicului lor păzitor și cred că, dacă și-ar pune în minte, s-ar putea strecura printre ulucele rare ale gardului, așa cum a făcut și câinele. Ne fac cu mânuțele iar noi le răspundem- este minunat cum copilăria ne unește inimile în iubire la orice vârstă ne-am afla-. Câinele ne mai conduce o bucată de drum, cam până la următoarea casă, apoi se întoarce mulțumit să își apere cele două comori blonde.

Începem ușor-ușor urcușul: mai gâfâind, mai încetinind, ne aliniem pe panta spre Babele de la Ulmeți. În scurt timp ieșim din sat și în față începe o mică pășune la baza pădurii. Vreo cinci capre răzlețite se cațără prin arbuștii lizierei în timp ce bătrânul care le păzește moțăie pe o bancă așezată în mijlocul poienii. Totul strălucește în verde smarald sub cerul perfect de bleu al zilei de vară. Un indicator ne spune că urmează să urcăm prin pădure spre minunea Ulmeților. Trunchiurile bătrâne ale copacilor se prind îndârjit cu rădăcini întortocheate de pământul cărării pline acum de pietre parcă rupte de un uriaș din munte și aruncate-n calea călătorilor. Ajungem pe coama dealului iar pădurea dispare brusc; acum cărarea șerpuiește liniștită printre trovanți. Uriașele ciuperci de stâncă se lasă mângâiate de soare și vânt, părând creaturi înmărmurite în timp de către-o forță nevăzută. Creații ale pământului și vântului, acestea au căpătat nume, deși nu au nevoie de ele. N-au nevoie să fie asemănate cu nimic pământean căci nimic pământean nu mai e ca ele; pietre lustruite de timp legând trecutul cu viitorul. Stând lângă ele te regăsești singur atârnând în nemărginirea dintre cer și pământ, fără a mai  ști că există prezentul, grijile, sentimentele. Sufletul îți plutește în liniște peste spinările maronii ale bolovanilor încălzindu-se împreună cu ei la soare. Ciudat că nici o pasăre nu cântă în jur, de parcă ar fi prea obosite s-o facă.

Mai urc singură un timp pe coama dealului, printre OZN-urile de piatră și ajung la cele ascunse în burta pădurii, acolo unde soarele ajunge mai greu și peticele de lumină transformă peisajul într-un basm feeric cu pitici, vrăjitoare și uriași. Nu reușesc să disting siluetele Balenei sau Delfinului dar reușesc să găsesc pe culmea Ivănețu un  indicator spre satul Muscelu- Cărămănești.  Privesc cu jind drumul ce se pierde printre copaci: eu trebuie să mă întorc pe calea mea către mașină, așa că nu mă las furată de amăgirea pădurii care parcă-mi vorbește. Și susură pădurea cu respirația ei caldă, susură taine ce mă aduc într-o stare de liniște respectuoasă, necaracteristică deloc ființei mele scotocitoare. Deodată nu mă mai interesează cum s-au format aceste forme de microrelief, ce explică geologii și nu mă interesează nici ce nume au dat oamenii acestor închipuiri șlefuite ale pământului. Mă așez și tac, așa cum tac ți păsările din jurul meu. Știu și simt că acolo, în pădure se deschid portaluri către alte lumi, găzduind duhuri bune sau rele; portaluri care aduc cunoaștere doar celor cu inima curată și deschisă; ceea ce, din fericire, nu se întâmplă și în cazul meu,..

- Oare de ce!?- mă bate pe umărul drept gândul fugar al neîncrederii de sine.

- Să trecem peste, îi răspund gândului și el fuge în rotocol, ca fumul, spre ascunzișul copacilor. De fapt, de aceea, din neîncrederea de sine...cea mai mare meteahnă a ta,  de aceea!.. îmi șoptește glasul pădurii.

Portalul și-a făcut datoria de a-mi da cunoaștere: mi-a dat curaj și mi-a arătat și problema.. și parcă mi-a dat și un brânci de încredere de când l-am întâlnit: de-atunci știu că am făcut bine totul și că totul va fi bine. După ce am înțeles mesajul, m-am hotărât să plec spre vale, mai ales că începe să-mi fie și sete, apa e pe terminate iar în jur nu se află niciun pârâu. Cobor abruptul scurt pe rădăcini prinse în pământ și trepte făcute de mâna omului și ajung pe pajiștea din vale, unde un bătrân își păzește caprele. Albe, cenușii, negre și maro, petele-capre zburdă pe covorul verde-smarald al văii iar noi ne așezăm în iarba catifelată să mai simțim câteva clipe natura: aici cântă și păsări, zboară și fluturi și mișună și insecte iar căprițele; căprițele aleargă și se cațără pe copaci. Bătrânul vine încet spre noi și ne salută. Are ochi căprui și un zâmbet luminos întins pe față, sub barba căruntă.

- Ați văzut creaturile!? Minunate, nu!?  Dar și vrăjite, așa spun poveștile.

- Vrăjite!? Mă prefac eu surprinsă. Și el continuă:

- Se spune că în pădure sunt casele zânelor. Se află în grote neștiute de nimeni zise  bătrânul în vreme ce se așeză alături de noi, în iarbă. Îl servim cu biscuiți din traistă și ne lăsăm legănați de vorba lui molcomă.

- Sunt aici zâne bune dar și zâne rele, pline de ură față de pământeni. Sunt zânele cărora oamenii le-au făcut rău, cărora le-au înșelat încrederea.

- Cum așa?

- Se spune că unele zâne și-au dorit și ele să fie oameni și au intrat în rândul nostru. Au intrat în sat îmbrăcate ca femei simple și au vrut să își facă rost în lume. Unora le-a mers, cum ar fi Ileana Țaței Floarea.

- E zână? întreb surprinsă.

- A fost, asta e sigur! A apărut în sat la noi într-o seară și s-a angajat la coperativă. A tras în gazdă la bunică-mea. Lucra fata asta cât șapte și era frumoasă ca o stea; toți băieții eram nebuni după ea și, deși prieteni vechi, ne luam la bătaie la horă. Într-o seară, când m-am întors trist acasă, mama mi-a spus:

- Mâine te duci la buna și vorbești cu ea, văd că nu îți mai place Ana ta, ai pus ochii pe Ileana. Rău faci, băiete, Ileana-i promisă!

- Cum mamă!?.. și rușinea mă încerca, căci era adevărat că eu nu o prea mai căutasem serile pe Ana mea, fata cu cosițe cânepii și ochi albaștrii de cer. Cum adică e promisă?

- Bună-ta zice că fata e scrisă pentru Petre Avram. Am început să râd: Petre era schilod, cu un picior mai scurt din naștere, șontâcăia printre noi de când eram mici. Era bogat, ce-i drept, dar beteag.

- Bună-ta nu se înșală iar tu ai face bine să vezi de fata ce îți e ție hărăzită, de Ana,  se încruntă mama la mine.

În seara aia m-am gândit mult dacă o plac pe Ana sau pe Ileana. Ileana nu-mi dădea nici cea mai mică speranță, era frumoasă și atât! Dar Ana, Ana îmi plăcuse dinainte să apară Ileana-n sat și mă iubea. Jucaserăm în horă de atâtea ori și toată lumea știa că e mândra mea. Și ea era harnică și frumoasă, cu nimic mai prejos decât Ileana. Doar că Ileana era nou venită.

Apoi m-am dus cuminte să o chem pe Ana la o vorbă la poartă, ca un om cinstit. Și ne-am bucurat și ne-am împăcat.. și nu a trecut mult și am cerut-o de nevastă.

Totuși, a doua zi m-am dus la Buna. Bătrâna râdea la mine.

- Te-ai împăcat cu Ana, bine ai făcut..

- Da, Buna, o iubesc pe Ana, o să o iau de nevastă.

- Și ce tot stârmoceai după Ileana?

- Dacă toți o făceau, am zis să-ncerc și eu!

- Nu mai încerca, băiete.. la noi fetele-s zâne coborâte de pe Ulmet, multe din ele adică...și dacă le superi sau le strici soarta, o să fie vai de capul tău!

- Cum așa, zâne? Râsei a prost în timp ce mâncam e clătită. I-am căutat Bunei privire și cred că atunci când am găsit-o am înțeles: ochii îi străluceau aurii în apusul soarelui.

N-am mai putut spune decât:

- Ca tine!?

- Ca mine, ca Ana și Ileana.. Băiete, nu supăra soarta. Ileana e trimisă și sortită lui Petre.

- Ologu!? Da ea știe!?

- Nu încă, nu știe.

- Dar va afla?

- Când se va îndrăgosti, da, va afla..

- Dar Ologu nu iese din bătătură!

Bunica se opri din măturat și mă privi intens:

- Sper că nu vrei să o lași pe Ana, nu!?

- Nu, Buna!

- Bine faci, copile! Că altfel ne atinge mânia ielelor și n-o să-ți fie bine. Nu porni război între două cete de zâne, Ionele, că te alegi cu-a treia, cu ceata Neîmpăcatelor!

- Ce ai spus!? Cine sunt alea?

- Sunt zâne supărate pe veci pe pământenii care le-au înșelat și care s-au lepădat de ele. Se ascund în grote fără pic de lumină de pe coasta Ulmeților iar dacă vreun călător le găsește intrarea, îi iau mințile. Prin pădurile alea sunt tot felul de zâne: și bune și rele. Oricum, nu e bine să te pierzi pe acolo! Din când în când, câte una se hotărăște să se coboare între oameni, să vadă cum e. Dacă îi e bine, rămâne toată viața aici, în sat. Daca nu, pleacă în ceata Neîmpăcatelor, înapoi în pădure.

- Ați înțeles acum ce ascunde pădurea?- ne întreabă bătrânul.

- Am înțeles, bade, am înțeles și-ți mulțumim de poveste. Dar, de curiozitate.. ai rămas cu Ana?

- Da, am rămas, am fost foarte fericiți și iat-o că vine acum cu mâncarea de prânz pentru mine.

Pe drum sălta o femeie micuță cu o tașcă pe umăr. Puse mâna streașină la ochi să dea soarele deoparte și să-și caute bărbatul. Când l-a văzut, a pornit voioasă spre el. Ne-au salutat și au plecat împreună la masă. Își luau prânzul acolo, pe măsuța de brad di poiana verde smarald, printre capre. Erau fericiți!