Întâia elegie cosmică

[IOAN stoian]

În locul meu din Calea Lactee
Cioburi de vise din vis!
Un soare se năruie în ceruri oglindite...
Ani de lumină zăbovesc să renască din hău
Vechi forme greu de uitat
Din care lipsește orice urmă de viață!
Se spune că trecutul se risipește
Ca fumul măturat de timp
Ochii odată ce priveau depărtarea
Acum pierduți în schimbare
Văd fumul care se încolăcește
Ca norii la marginea cerului
Și dacă privesc înapoi
Văd urmele care și-au pierdut numele!
A fost ieri sau mâine?
Totul s-a schimbat
Dincolo de chemare timpul va păli
Toate cuvintele care s-au rostit vreodată!
Doar o dorință rămâne care străbate veacurile
Într-un moment trecător
Numit eternitate!

[Vasilisia Lazăr]

Poemul explorează dimensiunea cosmică a existenței, prin imagini ample („Calea Lactee”, „ani de lumină”, „eternitate”) care sugerează fragilitatea și efemeritatea umană în raport cu universul. Se simte sinceritatea trăirii și dorința de a lega timpul de absolut. Totuși, textul rămâne uneori difuz, cu repetiții și formulări redundante, iar coerența expresiei ar putea fi întărită printr-o selecție mai riguroasă a imaginilor. Finalul, cu „dorința care străbate veacurile”, aduce o notă luminoasă ce salvează atmosfera de melancolie.

[Chris]

pentru mine este cam povestita, dar daca ati simtit nevoia acestei confesiuni, am citit-o cu placere!

[bolache alexandru]

Un poem meditativ cu brațele întinse din trecut spre viitor. 

[IOAN stoian]

Namaste, domnule Grig Salvan și vă mulțumesc pentru comentariul postat,  care îmi dovedește că mesajul meu a fost recepționat corect și mă determină să săvârșesc micul meu proiect despre drama acestei picături de Univers, care inevitabil îmbătrânește și intră în zona crepusculară nu ca loc ci ca timp. Am crezut că demersul meu e în zadar, dar comentariul Dumneavoastră mă obligă și pentru aceasta vă mulțumesc din suflet!

[Grig Salvan]

O viziune cosmică în tonuri ample și imagini fabuloase reflectând misterul existențial în care suntem aruncați, pierduți în spațiu și timp, risipind în neguri trăiri, gândiri și cuvinte, cu veșnica dorință de existență eternă. Un poem existențial demn de reflecție.

[Costel Zăgan]

Uneori, ne pierdem: și noi, și poezia!

[Maria Mitea]

frumos ”Ani de lumină zăbovesc să renască din hău”