aș vrea

aș vrea ca noaptea asta nicicum să vadă zorii

să nu privim la stele văzându-le altfel

și să nu-mi spui că-n cerul în care grăbesc norii,

cu ploaia care cade, te-ai scufundat de fel.

dar strâng cu stângăcie cuvinte-n coala albă

că-n raiul cu iluzii, mă crezi, te-aș fi strigat

și mă opresc cu mâna să îți arăt o salbă

prin șirul de comete, clipind…

când basmul care ne-a hrănit cândva

își face, ultimul, culcuș pe vatră

cu-o  ultimă privire de la poartă

satul natal l-am părăsit din ea.

și la îndemnul unui cal de vis

plecasem către viața fără moarte

că într-atât, ursite, mi-au promis

un veac de fericire ca la carte.

am ascultat și eu povești ades

niciuna-n care prințul o să moară

dar astăzi, oare, nimeni n-a-nțeles,

că ne lipsește…

până ce se face seară...

până ce se face seară și plecăm care-‘ncotro

te rog să închizi fereastra, corbilor lui Allan Poe

să lăsăm potopul ploii din Esenin, prin eter

ca în Mircea Eliade, când suia nunta în cer.

„suntem încă la-nceputuri. ne așteaptă înainte

dimineți fără de seamăn” îmi spuneai, luam aminte...

aveam însă gura arsă, ca Labiș, iubind o vreme

căprioara muribundă și-mi cereai mereu…

ne-ai spus c-avem o țară ca lacrima de dor

și-aud cum vîntu-afară tot urlă prin zăbrele

văd două păsări albe pe-o sârmă stând rebele

și gânguresc la câinii, ce latră-așa de zor.

și da, plămân al țării, prinși suntem într-un vers

n-ai crede că sub haină noi chiar purtăm o țară

ce-a plâns peste mormântul celor plecați să moară

ca plugul să nu are, pământ cu lacrimi șters.

vezi, sub al tău luceafăr ne strângem lângă…

mai știi? - priveam în zare la fata de pe dig

și pariam pe vise la care geam să bată

când marea numai zdrențe de spumă, ca turbată

amenința cu valul, nedându-mi timp s-o strig.

și m-amăgeam cu-o scoică, să tot ghicesc un sens

ca multe să îmi spună, dar s-a pornit să ningă...

că fulgii reușiră vederea să-mi învingă

de-am părăsit eu țărmul și-am regretat imens.

cuprins și-acum de vraja…

ce noapte e asta, de ce pun eu scara

și-aștept de la tine s-aud cam ce crezi,

când ninge de-o vreme din zori până seara

și nu crezi frumoaso povești cu zăpezi?

măcar de ar trece și troici ca-n siberii

în cântec de-armonici, ori chiot pe drum

ce-n trap mână caii prin vaste imperii

un unchi de prin Cehov, vestit de acum.

și simt cum ți-e teamă, că-n vis deocamdată

dau piept cu nămeții, dar singur când…

speram să-mi secer grâul, ca nici s-apună ziua

și hoardele de iepe să-l calce sub copite;

tot așteptând pe Godot să vină în pre-ziua,

cu marile speranțe promise de ursite.

credeam ca și Novalis, că viața nu-i un vis

de m-am trezit cu gâtul sub laț pe eșafod...

iar tu-mi strigai: „e soarta! așa ne este scris,

de când fenta turbinca, chiar moartea, lângă pod”.

aruncă peste mine, lopata cu pământ

până și…