când basmul...

[Tudor Cicu]

când basmul care ne-a hrănit cândva

își face, ultimul, culcuș pe vatră

cu-o  ultimă privire de la poartă

satul natal l-am părăsit din ea.

 

și la îndemnul unui cal de vis

plecasem către viața fără moarte

că într-atât, ursite, mi-au promis

un veac de fericire ca la carte.

 

am ascultat și eu povești ades

niciuna-n care prințul o să moară

dar astăzi, oare, nimeni n-a-nțeles,

că ne lipsește leacul, bunăoară?

 

c-am fost și eu copil și așteptam

până la fraza care-nchide basmul

iar calul meu din vis, mă și vedeam

hrănind cu jar, cu tot entuziasmul.

 

azi niște umbre văd, vag prin odăi

fantasme pe pereți se trec de zile

iau pana, lampa și m-aplec pe foi

și-aud prin vis: „tu mai visezi copile?”

 

[Tudor Cicu]

Gabriela Răucă: Cu cele trăite sub imperiul lecturilor, în îndepărtata copilărie, mai toți care au băut otrava dragostei care ne era cititul cărților, revin, chinuiți mereu la ceea ce altădată un Edgar Allan Poe spunea într-un poem: cum corbii coboară în fiecare noapte la căpătâiul nostru și se roagă… ca visele să le devină la toți realitate: „Nu ştiu, semnele-s ciudate, vreau să aflu tâlcul lor./Vreau, de sunt în beznă taine, să descopăr tâlcul lor!" Apelez și la Gogol (Mantaua) pentru a ne dumiri: „paznicul nu îndrăzni să-l acosteze pe arătarea ce-i apăruse în vis, dar se ţinu după el până când acesta se opri şi-i strigă răstit: „Ce vrei de la mine?”... „Nimic” i-ar fi răspuns cel înfășurat în mantaua de postav. Concluzionez: se zice însă că şi visele îşi au rostul lor... Oare numai se zice?

[Tudor Cicu]

Vasilisia: De câte ori mă adresez ție, am impresia că lui Ion Lazăr da Coza mă adresez, știind că i-aș fi vorbit pe limba lui. Vorbind despre vise, îmi amintesc o remarcă (aproape borgesiană): „visele mele nu ştiu niciodată să zămislească mult doritul tigru” După Marin Mincu – în care visul, coşmarul, spaima, delirul halucinant sunt coordonatele noului registru oniric al poeziei postmoderne -, poezia genului romantic induce în subconştient senzaţia transferării fragmentate a unor note autobiografice sub forma unor secvenţe livrești aleatoare în discursul oratorului ca și prezenţa dublă a existenţei sale în una şi aceeaşi fiinţă, sau dacă vreţi, una din stările sale de semiveghe la derularea realităţii în cele două planuri: trecut-prezent. Aș părea, aici, un existenţialist, dar când o parte a realului devine substanţă a timpului, dintr-odată, el, organul tăinuit al sufletului, intervine în lumea poeziei cu două feştile în loc de ochi, pentru a-i lumina calea.

[Gabriela Raucă]

A fi copil o viață-ntreagă, a avea puterea de a te juca, de a te bucura de basme, a putea da răspunsuri spontane, a crede în forța binelui, a visa și a face din vise realitate, acestea mi se par cele mai frumoase idealuri. Frumoase versuri, care m-au emoționat.

[Vasilisia Lazăr]

E adevărat, copilăria e un cuib de vise, atunci crezi cu tot sufletul că orice poate fi posibil. Mai târziu, când dai piept cu viața, îți dai seama că ea, copilăria, a fost mai mult un vânzător de vise. Dar ce-ar fi fost ea fără vise și fără povești? Totuși eu încă vreau să mai cred că stelele nu sunt niciodată prea sus atunci când vrei să le atingi cu mâna. Important e să crezi, să speri, să iubești, să te bucuri de ceea ce ai și de tot ceea ce Dumnezeu a hărăzit pentru tine…

Minunat poem! 

[Tudor Cicu]

Maria Elena Chindea: Așa e! Lumea s-a schimbat. Și basmele parcă sunt altele, deși ne simțim trădați și oripilați să vedem că locul Cleopatrei (în film) l-a luat o negresă, că Alba ca Zăpada (mai nou în desene) e afro și Scufița nu mai trebuie să fie roșie. Mă mir că n-au umblat și la Harap al nostru. Dar lumea mitică a basmului, care e lumea copilăriei ne aduce pe tărâmul feciorului de împărat al lui Ispirescu şi ne aminteşte nouă tâlcul dăinuirii peste veacuri a istorisirilor Şeherezadei, cea care a învins timpul şi a alungat moartea, mai ceva decât iscusitul hidalgo în lupta cu monştrii de pe câmpiile andaluziene. Nu suntem aici pe tărâmul lui Jumătate-de-om-călare-pe-jumătate-de-iepure-şchiop, sau cine mai ştie a cărei creaturi, dar şi aici elementele basmului reprezintă credința noastră în dăinuire, poate pe undeva combustibilul pe care îl foloseşte creativitatea. Fiindcă, nouă, celor de la masa de scris, cineva din împărăţia cerului de miazănoapte mereu ne va răspunde ca să nu avem grijă, o să ne învie într-o poveste și pe noi. Și da, avem credința asta!

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: Amintind de casa copilăriei, sau a bunicilor de care spui (la care și eu m-am întors după 30 de ani, cum spun în povestirea „talismanului” pe care o voi posta curând), cred că de la Gogol mi-au rămas în memorie ideea că în casa fără poveşti, fusul sare singur de pe laviţă gata să-ţi depene o poveste uimitoare, soba începe a umbla singură prin casă, dracu mai ştie de ce, şi un cal iute ca focul, încă mestecând jăratec îţi zboară de sub nas precum o pasăre. Uneori îţi spui că e ceva suprarealism în toată tărăşenia asta, şi că ciudat mai e făcută şi lumea asta, unde – după spusele lui Gogol – „fiecare maimuţăreşte pe celălalt”. Iar ei, moşii noştri, povestitori parcă înăscuți, nu se îndoiau o clipă de lucrul acesta. Pâi, în casa bunicilor, chiar după plecarea lor la ceruri, basmul stăruie în fiecare ungher. Și îți dau dreptate: „plecăm în lume pe un cal de basm și un car de vise...”, dar la întoarcere ele sunt în desaga nedespărțită de pe umăr. Mulțumesc de comentariu!

 

[Tudor Cicu]

Petruț Dan: Dacă n-am așterne pe hârtie gândurile, ele ar fi uitate și de noi... și de soartă. Și scriind cuvântul „soartă” mi-am amintit că Ana Pavlovna (doamnă de onoare în suita împărătesei Maria Feodorovna, confidentă a împărătesei) spusese ceva despre soartă încă de la începuturile scrierii lui Tolstoi (în Război și pace). Cam așa: „...mă gândesc adeseori cât de nedrept este împărțit norocul în viață!” Pentru noi scrisul e un noroc. Și dacă ni se înfățișează (la masa de scris) ca acel spiriduș al memoriei, menit a ne reaminti, mereu și mereu că ieșirea din basm poate fi și un proces îndelung al uitării (ca în cazul prințului întors din tărâmul „tinereții fără bătrânețe și viață fără de moarte”), e limpede că nu putem defini decât ca pe o necesitate libertatea noastră de a scrie și continua povestea. Dar să rămânem la Ana Pavlovna: ce spusese ea, demn de a fi reținut de memoria noastră, fiindcă tocmai vorbele ei (așa într-o doară), când am ajuns în fața leului gigant (statuia) de la Cheroneea, m-am gândit la Plutarh (se născuse în Cheroneea, undeva prin apropiere). De la el am reţinut că nu e rău să chemi, la ananghie, norocul în ajutor, dar nu-i de ajuns, fiindcă trebuie să mai dai şi din mâini. Mă bucur că (prin comentariul d-voastră) mi-ați trezit amintiri.

[chindea maria elena]

La o primă vedere aș fi înclinată să zic ca și comentatorii dinainte, așa e și să mă frâng de tristețe pentru dispariția basmelor! Dar judecând mai bine aș zice că încercăm să punem grile vechi pe hărți noi, care au cu totul alt relief decât cel ce ne-a format și s-a încastrat în noi! Basmele încă există deși li s-a schimbat și carnea și osatura! Iar cu toate elementele componente transformate radical - nu putem avea o viziune corectă asupra desfășurării lor! Ochii noștri-s de vină nu basmul în derulare. Dar și la basmul vechi unul din elementele de bază care-i dădea viabilitate era Credința în el. De ce să nu-i acordăm aceeași Credință și basmului nou, chiar de nu percepem forma de-acum a calului și-a tăviței cu jăratec? Doar deplasarea fizică am acceptat-o - nu vrem calul la scară ci ne urcăm lejer în mașină! :) Un pas mai departe ar fi să acceptăm că nu batem cu ochiul în dimensiunea noilor generații, să avem încredere în basmele pe care și le construiesc ei, chiar de nu seamănă cu ale noastre! 

Superbă poezie!

[Grig Salvan]

Mă regăsesc întru totul în visul de copil, dorul de copilărie mă mistuie mai abitir mai cu seamă acum de când am mai  îmbătrânit, în visele mele cu ochii deschiși mă revăd adesea copil, iar în visele nocturne cel mai adesea îmi revin locurile și oamenii copilăriei mele, până și senzațiile de atunci le retrăiesc intens. Eu am dărâmat casa veche a bunicilor în care am crescut și pe locul ei am înălțat casă nouă, mare, cu etaj și cu toate facilitățile moderne, dar în vis mă regăsesc mereu în vechea casă a copilăriei și niciodată în casa cea nouă. Plecăm în lume pe un cal de basm și cu un car de vise, apoi din toate rămân în jurul nostru doar umbre și fantasme...

[petrut dan]

Îmi aduc aminte un film în care îngerul morții îl întrebă pe copilul ce trebuia ajutat să facă trecerea ''ce ți-a plăcut pe pământ?'', iar acesta a răspuns precum un copil, spontan, fără să caute prea mult prin lucrurile pe care le avusese sau să dorească să impresioneze, ci într-un mod dezarmant și încântător de care numai sinceritatea este capabilă: ''pijamalele''. La fel și finalul acestui poem, ce frumos curge spre perioada copilăriei, lasă un gust parcă amar, poate, pentru faptul că, odată cu trecerea timpului ne pierdem această abilitate de a visa și, mai ales, de a crede în vise! Un poem ce-și spunea poveste într-un mod impresionant, cu și în cuvintele unui copil, cu cât mai simple cu atât mai puternice, respect!