e timpul

[Tudor Cicu]

e timpul

 

azi, le spun: e timpul să îngrop tristețea

și pe vechea rană să presar doar flori;

iar când o să sune din corn bătrânețea,

s-o alung din poartă, în ai zilei zori.

 

cât de mare-i lumea, ce cu saț culege

dintre-atâtea gânduri mult doritul vis.

că mă mint acuma, oare se-nțelege,

nu de dor, ci viscol, pururi să-mi fi scris?

 

așteptând minunea, vrând a se petrece

n-am avut ce face, azi adânc mă plec;

să n-aduc ofense muzei ce-o să sece,

mi-am spus: până mâine, toate astea trec!

 

iar când s-o așterne, ierni, zăpezi și zloată

inimii dând semne, atât o să zic;

visător sub lună ca-n cel basm odată...

„totu-i scris de soartă și nu-i cer nimic.”

 

că moartea-i la ușă, mai că-ntinde mâna

și poate că-i timpul să ne socotim

să mai stea o iarnă, două... și-încă una

de-un Ivan Turbincă, hai să-i pregătim!

[Nikol MerBreM]

E timpul, mereu este, doar clipa e sigură. Am citit cu plăcere acest poem în care acceptarea și neacceptarea își cer, pe rând, dreptul la voce, un poem  care ne face să uităm de clipă, purtându-ne înspre lira melancolică a trecutului, dar și înspre viitorul pe care l-am dori exorcizat de demonii spaimei și ai nesiguranței. 

Drag,

Nikol 

[Chris]

e timpul socotelilor. frumos, apasator, meditativ text...

[bolache alexandru]

O poezie care atinge un subiect sensibil... Omul a încercat în fața morții mai multe stări de la indiferență la revoltă de la ură la acceptare. Poezia dumneavoastră alege ultima atitudine, una reprezentativă pentru români. Este întâlnită și în Miorița și este un sentiment mai aproape de acceptarea

unui Dumnezeu creator și al unui rost lăsat de acesta omului. O poezie frumoasă!

[Tudor Cicu]

Vasilisia: Aflat acum într-un dialog firesc cu ceilalți, astfel de introspecţii nu aduc doar strălucirea unui spectacol al scrisului, unul care să lărgească mereu şi mereu, alte orizonturi unde imaginaţia sa se va cristaliza într-o nouă realitate, ci şi o evadare într-o lume paralelă, pentru a îndepărta sau măcar a amăgi, moartea implacabilă. Pornind de la o cugetare freudiană a visului şi delirului care se nasc din astfel de refulări (că tot refuzasem în comentariul pentru M.E.Chindea o intrare pe domeniul lui Freud), omul chiar se naşte îngrădit şi îşi trăieşte continuu zădărnicia unei aspiraţii către viaţă, o viaţă fără griji, ori comunicarea neîngrădită cu semenii, sau chiar uitarea de moarte, ca să nu mai spun „pomenirea” ei. Câştigul cititorului e mai mare decât al scriitorului, pentru că „poezia textului”, care depăşeşte nivelul „jocului secund” (aşa cum mi-am propus), are un număr al sensurilor prin care cititorul poate aluneca şi pe care le poate scoate în faţa minţii fără ca întregul să sufere. Și mă gândesc la Corbul lui Poe, unde ne aflăm în situaţia poetului sfâşiat de singurătate şi tristeţe, împovărat de gânduri filosofice, când în odaie avea să-i intre pasărea de catran a nopţii (corbul), prilejuind de aici încolo un dialog despre rostul vieţii şi, moarte - ca ultim tărâm al vieţii. Acolo, moartea este oglinda care ne reflectă -, autorul se află pe tărâmul unde plutirea tăcută şi perpetuă se desfată neruşinată şi, prin fumul iluzoriu care se ridica la tavan, în rotocoale, şi-ţi rupe fluxul gândurilor „moartea este câmpul de luptă spre oamenii care pleacă mereu spre a nu se întoarce eroi, spre a nu se întoarce învinşi, spre a nu se întoarce” (tot din D. Augustin Doman). Altfel spus, poet şi evocator, par ca doi inşi la capul unui mort (ce) se acuză reciproc, fără patimă, că celălalt l-a omorât. Şi, „ce pace plictisitoare a fost până la moartea lui Abel!” La noi, doar Ivan Turbincă demolase pacea cu Moartea.

[Tudor Cicu]

Grig Salvan: În „Moartea noastră cea de toate zilele” D. Augustin Doman trecea Moartea prin metafora morţii, prin hiperbola morţii, prin parabola morţii, moartea însă se opune şi cere să joace pokerul vieţii ei, jocul pe care ştie că îl va câştiga, fiind ultima care va rămâne la masa de joc. Din basme noi am luat cunoștință cu năstruşnica viziune a unui neam care la supărare ameninţă cerul cu săgeţi, bagă moartea în lada de zestre a fiului de împărat ori în turbinca lui Ivan, şi-o lasă să se scovârgească, gata-gata să moară de foame, altoieşte dracii cu parul… etc. Noi ni-l închipuim pe Ivan Turbincă al nostru cum se aşeza el la capăt de pod (c-aşa stă scris şi-n povestea aia faimoasă), iar pe sub pod curge Akeronul. Trece luntraşul la serviciu şi D.A.D. ne redă scena.  „Luntraşul mă întreabă: Ai monedă? Să zic da? Mă va trece râul. Să zic nu? Mă va lăsa?” Un răspuns îl dă tot Ieremia în plângerile sale (cap. 3. 12): „Și-a încordat arcul, și m-a pus țintă săgeții Lui”. Păi, să mai dai cu banul?

[Tudor Cicu]

Chindea Maria Elena: „Moartea, simbolistic vorbind, este unul din cele mai puternice motoare ale vieții. (Primul, după părerea mea, este iubirea!)” - spuneți. Într-un fel, mai pragmatic (fără a mă absorbi, freudian, gândurile), vă răspund scormonind memoria prin lecturile adolescenței mele. Într-una din plângerile sale (Ieremia cap. 3. 6) se spune: „Mă așează în întuneric ca pe cei morți pentru totdeauna”. Chiar să nu fi avut nicio speranță... în lipsa iubirii? Până și Don Quijote, cât de năpăstuit de soartă, în bătăliile sale o avea: „...nu-i amintire care să nu se ștergă cu timpul, nici durere pe care să n-o mistuie moartea... iar soarta-ți lasă totdeauna câte-o portiță la vreme de cumpănă ca să-i dai de leac”. Mă gândesc și la Andrei Bolconski, căzut în prima mare bătălie (cea de la Austerlitz), cum privea acesta în ochii lui Napoleon (când împăratul vizitase câmpul cu morți și răniți, imediat după bătălie): „Privea în ochii lui Napoleon și se gândea la nimicnicia gloriei, la nimicnicia vieții, căreia nimeni nu i-a înțeles rostul, și la nimicnicia încă și mai mare a morții, al cărei sens nimeni din cei ce viețuiesc nu l-a putut înțelege și explica”. Spunea prințul: „De ce oare n-am văzut mai înainte cerul acesta așa de înalt?” Și am recitit scena descrisă de Tolstoi (cap. 16 partea a III-a, vol 1) de nenumărate ori. Dar tot nu m-am dumirit cum e să priveşti cerul şi să înţelegi că acolo e moartea. Pesemne doar să fii în locul lui Zaharia Stancu (din relatarea Sânzianei Pop), cel care fugea de moarte cu tot cerul deasupra sa: „Nu ştii? Mă caută moartea. Dacă nu fug, mă prinde imediat”. Apoi, dintr-odată, ai revelaţia bătrânului Lev Nicolaevici Tolstoi (descrisă de Ion Druță), la miezul nopţii, prin pădurea de la Iasnaia Poliana: „Nu există moarte, nu există moarte!” – frază care mie îmi părea un ţipăt disperat, ţâşnit, peste un continent pustiu. Şi pesemne ecoul încă mai răsună și tot răsună prin labirintul memoriei mele... „Dar dacă există?” – cum se întrebase (cu gândul la divinitate)Ivan Karamazov.

[Vasilisia Lazăr]

Deosebit de frumos, ați atins o coardă sensibilă pentru mulți dintre noi. Chiar dacă se încearcă ancorarea în real și acceptarea cu seninătate, ba chiar cu zâmbetul pe buze a iminenții morții, imaginea unei tristeţi legate de chemări de amurg persistă pe tot parcursul poemului. Dar poate o mai păcălim o dată... de două ori... de mai multe ori, așa cum am mai făcut-o. :) 

Felicitări, domnule Cicu!

[Grig Salvan]

Vorba cuiva, atât ne-a mai rămas, atunci când ne apropiem de pragul trecerii în neant, să mai dăm cu tifla vieții, să mai dăm cu tifla morții, să mai facem un ultim haz de necaz. Să privim mai mult înapoi decât înainte, să ne mai bucurăm de fiecare clipă dăruită ca un bonus spre sfârșitul piesei de teatru în care jucăm și apoi ieșim din scenă pentru totdeauna, în culisele reci și întunecate ale existenței. Versul plăcut meșteșugit, peste ideatica poemului, dă un farmec în plus lecturii.

[chindea maria elena]

Moartea, simbolistic vorbind, este unul din cele mai puternice motoare ale vieții. (Primul, după părerea mea, este iubirea!) De altfel, personal eu nu cred decât în moartea simbolică, necesară pentru evoluție. Murim pe un anumit plan al cunoașterii pentru a naște o nouă viziune a lumii de pe o treaptă superioară. Cred că acesta e motivul pentru care după maturitatea fizică ni se ascut percepțiile și capătă alte dimensiuni atingerile noastre de viață. Spectrul morții forează lumi în noi pe care tinerețea nici nu le bănuie nedând tribut acestei spaime. Eu nu cred în moarte decât ca portal al unei alte lumi din viața aceasta care nu are început și nu are sfârșit ci doar voaluri sub care se-ascunde și se arată printr-un cochetism celest cuceritor! Poate de-aceea și iubim atât arhetipul înveșnicirii noastre – Ivan Turbincă. Pentru că recunoaștem în el profunda spiritualitate a poporului nostru. Și de aceea dincolo de iernile ochiului așteptăm zorile pe care nemurirea noastră le „vede” deja!

Eu așa pot să citesc acest poem – că-i timpul să ne acceptăm identitatea celestă în loc să consumăm atâta energie în această dimensiune doar ca să ne negăm sinele!  

Despre mijloacele tehnice ale enunțului liric nici nu mai e cazul să fac vorbire. Se vede de orice neofit că-s perfecte! Mulțumesc!

[Tudor Cicu]

Petruț Dan: Acum, cititorul (nu poetul) acestui comentariu al tău nu se mai mulţumeşte cu rolul său de privitor de pe margine şi devine chiar unul din ajutoarele cronicarului (bănuit în text). De la poetul Ion Gheorghe am reținut o frază cu tâlc: pe lângă cei mari, au înţeles învăţăceii că trebuie să îndure o lungă tăcere, pentru a putea vorbi cândva. „Ce n-am da noi să-nţelegem graiul în care ne cheamă/ Să ne pună pe buze seminţele acelor prime cuvinte!...”. (Ion Gheorghe). Și parcă Socrate spunea că „viața care nu a fost studiată nu merită trăită”. De acord că între poeți există o subtilă comunicare între viața trăită și scrisul celor trăitori pe întreaga planetă. Inspirație divină în tot ceea ce scrieți!